Flash vasluian

Un grup de cetăţeni din comuna Vinderei a furat luni noapte traversele de lemn de la calea ferată din Halta Docăneasa (localităţile astea din Vaslui parcă au fost botezate de Karl May). Poliţia i-a prins fără probleme: pur şi simplu, erau singurii oameni din sat cu o grămadă de traverse în curte, fiindcă atunci când s-au dus cu ele la fier vechi, omul de acolo s-a luat cu mânile de cap: “Bă cretinilor, v-am zis să luaţi barele de pe lungul şinei, nu alea de pe lat!”.

***
Poliţia rutieră a oprit un tânăr motociclist din Bârlad care circula cu viteza de 223 km/h. Vitezomanul a scăpat însă doar cu un avertisment datorită faptului că i-a distrat pe agenţi cu o glumă bună: le-a spus că se grăbea la serviciu.
***
Un copil de zece luni dintr-un sat vasluian a ajuns la spital cu capul spart de o scândură care s-ar fi desprins din gard. Medicii nu sunt încă siguri că varianta bebeluşului corespunde adevărului şi bănuiesc că la mijloc ar fi fost o altercaţie pe fondul consumului de lăptic.

***
Un tânăr din comuna Lipovăţ care a fost prins săptămâna trecută în timp ce încerca să violeze o vecină de 66 de ani va fi judecat în libertate, poliţiştii considerând că nu reprezintă pericol social (mai degrabă o binecuvântare pentru societate, am putea spune). Dat fiind că vecina nu are decât 66 de ani, nu e sigur dacă tânărul va fi judecat pentru tentativă de viol sau corupere de minore.

***
Oarecum previzibil, municipiul Vaslui va găzdui Campionatul de Lupte Libere – copii. Acum sincer, credeaţi că au atâta antrenament la bătaie pentru că au luat-o de mici cu şahul?
www.dailycotcodac.ro

Alimentara comunistă: mic ghid turistic (3)

O greşeală comun întâlnită la reprezentanţii tinerei generaţii este să creadă că într-o alimentară comunistă ar putea găsi măcar un suc rece. Faptul că în magazin există un frigider pentru băuturi răcoritoare nu e un indiciu în acest sens; frigiderul nu poate răci deoarece “de abia l-am pornit, încă nu s-a încălzit“ (n-am înţeles încă de ce nu fac focul sub el, că să răcească mai repede). Dar, deşi vânzătoarele din alimentara nu pot face faţă provocării relativ simple a răcirii unui suc, nu au în schimb nicio problemă să ţină un întreg raion cu peşte congelat, ce emană o aromă delicată în căldurica din magazin. Sunt sigur că dacă le-ar propune cineva să ţină în alimentara oameni criogenizaţi, vânzătoarele şi-ar asuma şi această sarcină, doar că ar avertiza că în primii 20 de ani s-ar putea să miroasă un pic, că de-abia au pornit frigiderele şi încă nu s-au încălzit.

Un accesoriu indispensabil oricărei alimentare comuniste care se respectă e maşina de râşnit cafea. Aceasta ocupă cam jumătate de magazin şi înăuntru ar încăpea lejer o roată învârtită de o duzină de sclavi. Nu vă îngrijoraţi, maşina nu funcţionează însă aşa, ci pe bază de curent electric, dovadă şi inscripţiile care se mai pot întrezări pe ea – “Nu atingeţi maşina în timpul funcţionării, pericol de electrocutare”, “Atenţie, emisii periculoase de radiaţii”. E adevărat şi că energia consumată pentru măcinarea a 100 de grame de cafea e un pic mai mare decât cea de care ar nevoie savanţii pentru a fisiona nucleul unui atom. De fapt, singurul aparat cu care poate fi comparată e Steaua Morţii a lui Vader, doar că Imperiul avusese grijă măcar să-şi ungă maşinăria şi să-i pună nişte amortizoare de cauciuc, aşa că făcea ceva mai puţin zgomot distrugând o planetă decât face râşniţa măcinând cafea pentru o băbuţă.

Însă de departe cel mai interesant lucru de care ne-am dat seama este că alimentara comunistă de la noi e de fapt recentă: clădirea în care se găseşte a fost construită mult după 1989. Probabil, la fel cum un american a refăcut Parthenonul din antica Atenă în Nashville, Tennessee, un iubitor de istorie de la noi nu a vrut ca acest miracol al civilizaţiei să fie definitiv pierdut pentru generaţiile viitoare şi a
înălţat o alimentară comunistă la metrou la Apărători.
www.dailycotcodac.ro

Alimentara comunistă: mic ghid turistic (2)

Vânzătoarele sunt un alt motiv pentru care merită să intraţi într-o alimentară comunistă. Ca regulă generală, sunt multe şi se plâng veşnic că nu-s suficiente şi abia prididesc cu munca, idealul fiind acela de a avea o vânzătoare la fiecare produs. De asemenea, au un sistem complex de bonuri cu care te plimbă de la un raion la altul şi în final la casă, sistem din care probabil că s-a inspirat Kafka atunci când a scris “Procesul” – doar că l-a simplificat puţin, ca să priceapă şi cititorii şi să nu-l acuze că scrie cărţi ciudate. Asta se mai întâmplă însă şi-n alimentarele capitaliste; ce le face speciale e conştiinţa decăderii lor pe scara socială, după epoca de glorie pe care au cunoscut-o în anii ’80, când îl recunoşteau ca fiind peste ele ierarhic doar pe Ceauşescu. Nici kaizerul Wilhelm, nici împăratul Carol de Habsburg, nici măcar Napoleon după detronare nu păreau să sufere atât de mult după puterea pierdută cum suferă o vânzătoare din alimentara.

Deşi alimentara comunistă e de regulă excesiv de mare – de obicei, invers proporţional cu numărul de produse dinăuntru -, are în spate şi un depozit cel puţin la fel de mare. Ştiinţa nu a descoperit încă la ce foloseşte acesta, deoarece dacă întrebaţi de un produs care nu se vede în galantar, vânzătoarele vă vor spune prompt: “Domnu’, nu avem decât ce se vede”. N-ar fi exclus ca în depozit să se găsească de fapt un spaţiu de relaxare cu jacuzzi şi fotolii Biedermier; nu putem însă şti, deoarece pe uşa lui scrie clar “Accesul interzis persoanelor neautorizate” (şi nu e clar de unde s-ar putea obţine autorizaţia care să-ţi permită accesul).

Nu am ajuns până acum la produsele din galantar fiindcă nimeni nu pare a le considera ceva esenţial. Pâinea e întotdeauna “de azi-noapte” (se pare că fabricile de pâine ţin special nişte oameni la lucru noaptea ca să facă pâine veche cu care să aprovizioneze alimentarele comuniste), brânza şi săpunul sunt perfect interşanjabile şi întotdeauna există şi un vas de plastic cu “smântână vărsată” (care seamănă destul de mult cu smântâna normală, doar că, din fericire, e mai subţire şi curge, astfel că nu conservă urmele degetelor pe care vânzătoarele le vâră în castron să guste – nu ştiu de ce v-aţi închipuit, atunci când v-au asigurat că e bună, că există o altă metodă prin care să fi aflat asta). Invariabil există şi nişte borcane mari cu bomboane, al căror aspect apetisant sugerează că au fost supte puţin, apoi puse la loc, şi “biscuiţi populari” – antropologii nu pot spune precis despre ce popor e vorba în denumirea lor, dar date fiind standardele sale culinare, cu siguranţă unul care în restul timpului mănâncă pământ şi rădăcini mucegăite. Cei mai interesanţi sunt crenvurştii, a căror culoare te convinge că istoricii de artă n-au căutat unde trebuia secretul albastrului de Voroneţ. Dacă ar avea cineva curajul să-i încerce, e destul de sigur că ar căpăta puteri supraomeneşti sau ar descoperi leacul cancerului; păi lui Fleming i-a trebuit doar o felie de pâine mucegăită pentru a descoperi penicilina, nici nu ne putem imagina ce minuni se ascund într-un crenvurşti bleu.

(urmează: despre frigidere)
www.dailycotcodac.ro

Blestemul cuptorului !!!

Cam pe la 16 ani, când o parte dintre părinţii mei a decis că mă pot descurca destul de bine şi de unul singur, am făcut cunoştinţă cu secretele bucătăriei. Pe care n-am reuşit încă să le desluşesc nici acum.

Pe vreme aia (în mileniul trecut), toate cărţile de bucate aveau măsurători ciudate. Scria în ele: 200 g de făină, 160 de ml de ulei sau alte magii de-astea, de trăiam cu impresia că bucătăria trebuie să fie asemănătoare cu laboratorul de chimie, plină de cântare sensibile şi căni şi eprubete gradate. Apoi mai erau cuptorul şi tigaia. Ai dracului, creatorii cărţilor de bucate nu se puteau abţine să nu scrie acolo că respectiva tocană/ciulama/musaca trebuie încălzită la 200 de grade în cuptor. Sau 150, da’ mai întorci din când în când cu lingura.

Singura problemă era că, in mileniul trecut, aragazele din România nu aveau termometru, iar cuptorul avea un singur buton, cu două poziţii: mic spre stins şi tare spre incendiu. Am găsit indicaţii de-astea şi într-o carte cu bucate ţărăneşti, îmi şi închipuiam gospodinele de la ţară cum verifică temperatura din cuptor cu termometrul: „Ţaţăăăă, ţaţăă, vină repede că s-au făcut 200 de grade în cuptior, toarnă sosul de curry!”.

Pe la începutul mileniului ăsta, când eram încă holtei, am trecut pe mâncăruri prefabricate din supermarket şi cuptor cu microunde. Şi aici, alt bai: pe toate prostiile care le cumpăram scria că trebuie încălzite la 600 de waţi timp de 5 minute sau 1000 de waţi, 2 minute. Sau în grade. Atâta doar că n-am găsit până acum un cuptor cu microunde care să aibă asemenea reglaje. Primele cuptoare aveau reglaje de gramaj şi de carne/legume. Ultimul cuptor care l-am cumpărat, şi care îl am şi acum, este mult mai simplu: pot să reglez P100, P80 sau P50 cât vrea muşchiul meu. Şi să încălzesc orice produs, de la Pizza la Ciorbă, în funcţie de greutate.

Am în schimb un cuptor electric, mişto, unde pot regla temperatura de la 50 la 250 de grade. Deci, ştiu cât să ţin la cuptor orice prefabricată. Atâta doar că nu am mai găsit niciun produs în comerţ în care să mi se specifice cum să-l gătesc în funcţie de temperatură. Acum, majoritatea chestiilor se gătesc pe timp şi aproximări, conform instrucţiunilor: „Puneţi în oala aproximativ 250-600 de ml de apă, o lingură de ulei sau de sacâz, după gust, şi lăsaţi la foc mic 3-20 de minute, învârtind din când în când”.

NOTA REDACŢIEI: Ce-a vrut, de fapt, să ne spună Eftimie: e mai simplu să bei decât să mănânci
www.dailycotcodac.ro

Alimentara comunistă: mic ghid turistic (1)

În orice cartier sau oraş există măcar o alimentară comunistă. La noi în Apărători, de pildă, e în intersecţie “la Banditu’” (poate n-o să ne credeţi, dar în Berceni locurile cam aşa se numesc, nu există “la Filarmonică”, “la Pictoru’ cubist” ori “la Criticu’ de artă”). Există însă oraşe, cum ar fi Victoria, unde alimentara retro e centrul vieţii sociale (centrul vieţii culturale e un pic mai încolo, se cheamă “Central” sau “Năvodari”, şi nu, nu e bibliotecă sau galerie de artă). De aceea ne-am gândit să-i dedicăm un scurt ghid.
Primul indiciu că ai intrat într-o autentică alimentară comunistă e mirosul specific. Miroase a muşama încinsă. Motivul e simplu: practic toate suprafeţele din magazin sunt acoperite cu muşama (dacă nu înţelegeţi de ce, e clar că sunteţi tineri şi standardele de eleganţă în materie de decoraţiuni interioare ale anilor ’80 vă scapă), iar înăuntru e foarte cald, suficient încât muşamaua să-şi atingă aproape punctul de topire. Nu există probabil loc pe planetă unde să domnească o căldură mai odioasă precum cea dintr-o alimentară comunistă. Chiar şi în cel mai nemilos deşert adie uneori o mică pală de vânt sau, odată la 50 de ani, dă o ploicică, numai în alimentarele comuniste e ca într-un cazan sub presiune indiferent că e vară sau iarnă. Trebuie să le mulţumim vânzătoarelor că urlă la fiecare client să tragă uşa după el, să nu iasă căldura afară, fiindcă altminteri ne-ar mânca încălzirea globală în câteva luni.

Căldura n-ar avea însă niciun haz dacă n-ar exista şi muştele. Bănuiesc că până şi mexicanii îşi fac aprovizionarea cu muşte de la alimentarele comuniste, dar nu-i vedem fiindcă vin dimineaţa, devreme, când sunt gâzele proaspete. “Bună dimineaţa, domnu’ Bucho, un kil de musculiţe şi juma’ de tăuni, ca de obicei?” “Nu, fără muscoi azi, că nu i-am terminat încă pe ăia de săptămâna trecută”. Practic, într-o alimentară de acest gen sunt atâtea muşte încât, dacă ar fi date afară, s-ar distruge imediat echilibrul fragil al ecosistemului.

(mâine: despre vânzătoarele din alimentarele comuniste)
www.dailycotcodac.ro

O dispută contabilă !!!

Nemţeanul Toader P. fusese, o vreme, angajat la o stână (dacă vă interesează şi acest amănunt, ca cioban, nu ca administrator de reţea). Toader plecase de la stână, la expirarea contractului, cu o mare supărare: patronul, Ion G., îi datora nişte bani, însă acesta refuzase să i-i mai dea, în acest sens arătându-i şi un par. Cum Toader nu era omul care să-şi ia gândul de la bani (ştiţi cum sunt ţăranii, proşti, când le intră ceva în cap o ţin ca înecatul), s-a gândit să-i facă o vizită patronului mai târziu, când va fi în măsură să-i arate şi el un par.
Peste vreo două săptămâni, Toader s-a simţit pregătit, a spulberat uşa lui Ion cu parul şi şi-a făcut o intrare meseriaşă, ca-n filmele pe care nu le-a văzut niciodată. Ion însă, care văzuse ceva filme la viaţa lui, n-a fost deloc impresionat de parul lui Toader – poate şi pentru că el avea, de data asta, o puşcă. Şi acum, surpriza: după cât tămbălău făcuse cu banii, Toader a renunţat pe loc la pretenţiile financiare. E drept că nici nu prea mai avea ce face cu atâţia bani, ce-i rămânea după înmormântare era deja de prisos
www.dailycotcodac.ro