Toţi pentru unul, şi invers :))

Viorel Lică şi Dumitru Cotrău se aflau luni noaptea în curtea unei fabrici din Turda, căutând nişte tablă zincată, nişte bolţari şi alte asemenea lucruri pe care intenţionau să le ducă acasă, să le pună pe masă la ăia mici. Cei doi erau însoţiţi, de la o oarecare distanţă, de Constantin Vătafu, care avea datoria să stea de şase şi să fluiere într-un mod anume în caz că s-ar fi apropiat vreun paznic, o patrulă de poliţie sau alţi indivizi caracterizaţi îndeobşte de curiozitate. În timp ce Viorel şi Dumitru se speteau cu munca, pe Constantin l-a scăpat la pipi. Fiind un tip educat, Constantin nu a vrut să facă în curtea fabricii, pentru că a doua zi muncitorii ar fi putut călca pe acolo şi şi-ar fi murdărit cizmuliţele de cauciuc; aşa că a căutat un gard mai ferit, să facă discret şi fără riscul de a fi văzut. Şi bine a făcut, pentru că altfel l-ar fi văzut cei trei poliţişti alertaţi de paznicul fabricii şi s-ar fi făcut de râs, ba chiar ar fi putut fi amendat. Când şi-a terminat treaba şi i-a văzut, în fine, pe poliţişti, primul gând al lui Constantin s-a îndreptat către tovarăşii săi, cărora le-a urat în gând mult succes, după care a şters-o imediat acasă să se roage în linişte pentru ei. Ajunşi la poliţie, Viorel şi Dumitru şi-au făcut, la rândul lor, griji pentru colegul Constantin: “Mă, oare ăsta o fi ajuns cu bine acasă?”. Şi, dat fiind că ei nu puteau să plece de la secţie, i-au rugat pe poliţişti să dea o fugă până acasă la Constantin, să verifice.
www.dailycotcodac.ro

Se pare că studenţilor le-a ajuns cu adevărat cuţitul la os din moment ce, în semn de protest, mulţi dintre ei au decis să meargă, pentru prima dată în viaţa lor, la cursuri.

Viespea potrivită, la momentul potrivit

Dacă visaţi ca soacra dumneavoastră să fie înţepată de o insectă şi să moară în cîteva minute, nu e nevoie să o duceţi pe malul Nilului, în speranţa apariţiei providenţiale a unui scorpion. Visul vi se poate îndeplini, mult mai ieftin, şi pe malul Dâmboviţei, cu o banală viespe. Trebuie însă îndeplinite cîteva condiţii, deorece există doar patru situaţii în care înţepătura de viespe autohtonă devine mortală.

Limba soacrei
Prima situaţie apare dacă înţepătura e aplicată direct pe limbă sau faringe. O fază ca asta, demnă de OTV, poate avea loc în două ipostaze, A şi B.

Ipostaza A: soacra a adormit cu gura deschisă, iar viespea se strecoară înăuntru, atrasă de vreo picătură de dulceaţă rămasă pe dantură. Sau de vreun fragment din bomboana de pe colivă, blocat într-o carie.
Ipostaza B, mai frecventă: coana-mare bea o gură de sirop (să zicem, de trandafiri) în care se zbate iritată o albinuţă. Şi, evident, e prea luată cu bîrfa ca să observe la timp chestia asta. Sau muşcă neatentă dintr-un fruct zemos în care se află o viespe (cum ar fi o pară, sau căpşuna de pe tort).
Vă imaginaţi ce draci îşi poate face viespea în secunda în care se trezeşte în gura soacrei dumneavoastră. Îşi bagă urgent tot ce poate, respectiv acul.
În cîteva minute, după o înţepătură aplicată în mucoasa buco faringiană, se dezvoltă un edem important, care poate obstrua laringele şi tanti moare asfixiată. Vecinii vor comenta că i-a stat în gît. Doar cei cu înclinaţii filozofice vor susţine, la o bere, că fiecare soacră pe limba ei piere.

La varice
A doua situaţie se întîmplă cînd veninul insectei este inoculat direct într-un vas de sînge. Adică, viespea a avut o precizie de chirurg sau de killer cu simbrie şi a pătruns-o pe dumneaei fix în jugulară. Sau într-o varică. Vecinii vor crede că a murit de inimă rea.

La coarda sensibilă
A treia se petrece atunci cînd victima are o sensibilitate aparte la veninul de himenopteră (cum se numesc academic viespile, albinele şi bondarii, fără nici o legătură cu himenul). Sau, cum se spune într-un limbaj mai puţin sofisticat, are alergie la veninul de viespe. În acest caz, chiar că nu mai contează localizarea înţepăturii, poate să fie şi în degetul mic, mamaia începe să se umfle, să se înroşească şi să respire ca un astmatic în criză. După o vreme, mai ales dacă ambulanţa întîrzie, vecinii vor zice că n-a mai avut zile.

Roiul
Dacă dumneaei face ce face şi este înţepată concomitent de cel puţin 30 de insecte (viespi, albine, bondari sau combinaţii din cele trei variante), apare şi a patra situaţie. Dacă vi se pare imposibil să convingi 30 de viespi să-şi înfigă acul într-o singură persoană, să ştiţi că nu e chiar aşa. Se întîmplă destul de des.
De exemplu, atunci cînd mama soacră îşi face de lucru prin curte exact cînd bunicul umblă la stupi. Sau, în timp ce mătură prin pod, dă peste un cuib de viespi şi în loc să se întoarcă la televizor, la telenovele, începe să le dea cu flit. Treizeci de doze de venin de albină, inoculate în acelaşi timp, au efect letal, dacă victima nu are o rezistenţă mai deosebită la venin (obţinută prin expuneri repetate, cum se întîmplă la unii apicultori).
Vecinii vor fi de părere că, oricum, toată viaţa a fost cam înţepată…
www.dailycotcodac.ro

Viitorul e în iaurt !!!

Copiii se joacă în parcul spatele blocului domnului P. Ne găsim în Berceni, deci e foarte plauzibil că ţâncii sunt pe afară şi din alte motive decât acela că n-au ce face în timp ce li se instalează Windowsul. Unul din puşti începe să urle “nino, nino”. Domnul P. simte că îl aşteaptă o zi lungă: pe vremea lui, joaca de-a maşina poliţiei dura ore în şir, până începea “Leca noş deţa”. Surprinzător, copilul se opreşte după doi de “nino” şi urlă “Danonino!”. Domnului P. nu-i vine să creadă. Se bagă în spatele perdelei şi se lipeşte cu urechea de geam – poate mai logic ar fi fost să se lipească de perete, deoarece în Berceni termopanele sunt de câteva ori mai groase ca zidurile. “Nino, nino” răcneşte iar agasant copilul, apoi, izbăvitor “Danonino”.

În sulfletul său mic şi meschin de pensionar, domnul P. se bucură. Nu numai că a scăpat de o după-amiază de “nino, nino, nino” urlat obsesiv – căci în imaginaţia copiilor, poliţia n-are nimic mai bun de făcut decât să urmărească tâlhari toată ziua – dar acum ştie şi că viitorul puştilor e pecetluit. În vreo zece ani, gândeşte domnul P, când copchilul ăsta o să se ascundă pe vreo stradă întunecoasă din Stuttgart, cu un laptop nou în braţe, o sacoşă de parfumuri sau o oglindă de bemveu, ce-o să gândească atunci când o să audă “nino, nino” în spatele lui? “A, i-auzi, trece maşina cu iaurt, poate îmi iau şi eu unul cu fructe de pădure”.
www.dailycotcodac.ro

Vieaţa la mol (II)

- Nu te-ntoarce acum, dar e una-n chiloţi în spatele tău.
- Cum, în chiloţi? Cum să nu mă-ntorc? Se uită? Faci mişto…
- Nu, pe bune, e în chiloţi galbeni cu flori portocalii şi are un maieu galben, nu poartă sutien… Şi e încălţată-n pantofi cu toc cui. Tocuri de 10, zic eu.
- Mă uit.
- E?
- Nene… Foarte Tare! Da’ nu-s chiar chiloţi.
- Da’ ce-or fi ăia?
- Nişte pantalonaşi foarte scurţi… şi foarte subţiri. Şi foarte mulaţi.
- Da, le lipseşte numai dantela. I se vede fofo.
- Pe bune? Fofo? Nu vrei să schimbăm locurile?
- Nu, stai acolo, că-ţi descriu eu.
- Nu-i tot aia. Auzi, da’ ce face?
- Se plimbă de colo-colo, gen aştept pe cineva să m-agaţe. Ai văzut cum e fardată?
- Nu, m-am uitat la chiloţi.
- Dacă eu veneam aşa la o întâlnire cu tine ce făceai?
- Nu veneai tu aşa. Cred că te băteam cu papucul.
- Auzi, ce-o fi în mintea lor?
- Sunt mai multe?
- Bine că eşti tu deştept. În general, astea care ies aşa în lume.
- Aici e “în lume”?
- Păi aici vine lumea, la mol, nu? Inclusiv noi.
- Ţi se pare că noi suntem în chiloţi?
- Nu, dar suntem în compania unor dame care vin în chiloţi, na.
- Uite-o că trece p-acolo. Auzi, poate e-n slipi, nu în chiloţi. Un slip colorat. Mă rog, asta înseamnă că ar trebui să fie udă, nu?
- Ah! Ce mitocan…
- Îţi dai seama cum o fi venit ea cu tramvaiul pân-aici…
- Cred că a adus-o vreun băgău cu gipan.
- Şi se frăsuie singură p-aici, nu? Unde-i băgău’, atunci?
- Poate a rămas să-şi păzeazscă gipanu’.
- O fi văzut-o tat’su’?
- Când şi-a pus chiloţii? Poate i-a pus chiar el.
- Cretinule.
- Păi ce vrei să zic, nu vezi cum arată? Bine că râzi. Auzi, aşa e moda acum?
- Moda la ce?
- Să ieşi în oraş sâmbăta după-amiază.
- Cred că numai la mol. Şi prin cluburile alea.
- Prin cluburile alea… Ştii tu ce se-ntâmplă prin cluburile alea…
- Nu, dar mă uit la asta în chiloţi şi-mi pot imagina.
- Mai vrei cafea?
- Nu, hai să mergem. Pe dincolo, las-o-n durerea ei…
- Vreau s-o-ntreb dacă n-are şi tetra, cu acelaşi model.
- Poate apare băgău’ şi-ţi sparge nasul. Hai.
- Îţi dai seama ce-ar scrie ziarele? Că m-am luat de una la mol şi m-a bătut bărbat’su măr?
- Absolut.
- Crezi că ziarele ar spune că era în chiloţi?
- Nu. Li s-ar părea că e normal să fie-n chiloţi la mol. Hai
www.dailycotcodac.ro

Vieaţa la mol (I)

La Mall parchează un arab/Cu ochii mici, cu părul rar.

Ah, nu, nu era arab şi nu era în nevoie şi nici n-avea un singur cal, ci vreo 150. Arabul care nu era arab avea un şort turcesc, un maieu importat dintr-o ţară în care spălarea tricourilor este ilegală şi nişte şlapi de plastic veritabil, de Obor. Tricoul care nu cunoscuse niciodată bucuriile scaldei în maşina de spălat se suflecase peste burtă. Buricul, ca multe alte burice de acest tip, lupta fără speranţă pe două fronturi, înghiţit de grăsime şi împâslit de scame. Fiind cald, scamele erau jilave. Umezeala venea de peste tot, în broboane de transpiraţie şi pârâiaşe de sudoare. Buricul exprima nefericire, în contrast cu expansionismul exuberant al vecinătăţilor buricului.
Caii arabului care nu era arab tăceau sub capota unui SUV scump şi, ca orice SUV scump, foarte mare. Portiera s-a închis cu sunetul înfundat al unei portiere scumpe cât salariul anual al unui medic românesc. Maşina scumpă mai avea alte 3 portiere scumpe şi un hayon şi mai scump, stopuri scumpe pe led-uri, faruri scumpe cu xenon, geamuri fumurii foarte scumpe, semnalizatoare destul de scumpe în oglinzi, trapă electrică standard de scumpă, ţevi duble de eşapament şi jenţi cromate, nu doar pur şi simplu scumpe, ci din alea de se-nvârt la stop, să moară duşmanii de invidie. Maşina s-a oglindit pentru o clipă în burta asudată a proprietarului de maşină scumpă, tricou murdar suflecat, şort turcesc şi şlapi de plastic veritabil. Când s-a văzut, a oftat tăcut pentru că oglinda a deformat-o caricatural. Maşina scumpă a realizat şi că toate ledurile, ţevile, cromurile, strălucirile, curbele şi gadgeturile extrem de scumpe nu fac doi bani, până la urmă, pentru stăpânul a fost un fraier şi a ales-o prost.

Stăpânul a fost un fraier pentru că şi-a ales o maşină de fiţe neagră, în condiţiile în care se ştie că, anul acesta, toate, dar absolut toate maşinile de fiţe trebuie să fie alb-crem, cu piele roşie înăuntru. În timp ce stăpânul se îndrepta târşit spre Mall, maşinii i-era ruşine de soarta ei de maşină de fiţe ratată. Mi-a fost atât de milă de ea încât mi-a venit să-i dau foc.

- va urma -
www.dailycotcodac.ro

Bitza - Alta zi dupa noapte...

Bitza
Am fost mult timp speriat de gandul c-o sa mor
Ce de ca.cat, o sa ma sting ca un televizor !
Si tot ce am sperat, placut, urat sau parasit
S-a terminat ca cica totul are un sfarsit.
Prima problema a fost legata clar de ego
Ca ma simteam o piesa dintr-un lego
Doar o papusa pe sfori, da trasa pe sfoara
Care-a jucat cum a putut si-acum poa sa dispara
Cand am realizat c-o sa existe-un dupa
Eram curios de ce se-ntampla dupa
Intr-o furtuna de religii, care mai de care
Ce iti ofera pe tava solutii salvatoare
Drumu e lung, nu cred ca are vre-un sfarsit
Conteaza daca, unde, cum si de ce te-ai oprit
Corupta, partea umana, subreda clacheaza
Religiile acuza, Dumnezeu salveaza.

E frica de moarte, frica de ceea ce maine poa sa vina
E frica de plata, frica de frica din tine, frica de vina
E frica de vorbe, frica de sensuri ascunse, frica de semne
E frica de dogme, frica de norme, conflicte interne.
E frica de moarte, frica de ceea ce maine poa sa plece
E frica de plata, frica de frica din tine, de frica ce trece
E frica de vorbe, frica de sensuri ascunse, frica de vise
E frica de dogme, frica de norme, frica de drumuri inchise.


N-are sens sa-ti fie frica
Nu dureaza mai mult de o clipa
Si-o sa treaca asa cum trec toate
O sa vina alta zi dupa noapte.

Trupe de elită: pensionarii de îmbulzeală !!!

Dintre toţi protestatarii din ultimele zile, cei care prezintă un potenţial cu adevărat periculos sunt pensionarii (angajaţii de la stat, logic, întârzie la miting, când ajung îşi beau cafeaua şi citesc ziarele pe mobil, iar apoi dau o fugă până în oraş să-şi rezolve nişte probleme personale, deci, în total, le mai rămâne cel mult o oră pe zi să facă efectiv grevă). Gândiţi-vă doar că, în urmă cu două luni, pensionarii veniţi să le ia o bormaşină la nepoţi au călcat în picioare o bătrânică într-un magazin de bricolaj din Iaşi, cu ocazia unei promoţii.

Aceşti pensionari de mulţime au fost pregătiţi pe vremea lui Ceauşescu să facă faţă celei mai mari ameninţări la adresa statului comunist: alimentara plină şi cu altceva decât cu creveţi vietnamezi. Antrenaţi în condiţii speciale, pensionarii de îmbulzeală pot fi lăsaţi în munţi, la zeci de kilometri de civilizaţie, doar cu o sacoşă în mână, şi vor putea găsi drumul spre cel mai apropiat oraş şi cele două promoţii la ceva absolut inutil pentru gospodăria lor, cum ar fi laptopuri sau nunceacuri.

Până acum, cordoanele de jandarmi au făcut faţă atacului pensionarilor, care veniseră la protest doar ca să facă scandal, nu să cumpere ceva, dar nu care cumva să apară vreun instigator pesedist şi să strige: “Promoţie la Palatul Victoria, jante de maşină la preţ de cozonac!”, că praful se alege de bieţii scutieri.

Aşa s-ar explica şi cum a reuşit Ștefan cel Mare să-i bată de atâtea ori pe turci – probabil avea un batalion de pensionari, “Falanga de superofertă”, capabil să pună turcul pe fugă. Era suficient să transmită prin bucium că e promoţie la Podul Înalt, că imediat Vrâncioaia îşi lua sacoşa din cuier şi pleca să le dea omorul otomanilor care veniseră să ia avutul ţării la superofertă.
www.dailycotcodac.ro

Valoarea unui presedinte !!!!

Cele mai ciudate lucruri legate de sex

Sobolanii fac sex de aproape 20 de ori pe zi.

Sexul este cel mai bun si cel mai sigur mod de relaxare, iar efectul sau este de 20 de ori mai puternic decat cel al Valium-ului.

Pentru fiecare pagina web cu continut "normal", exista cinci alte pagini cu continut pornografic.

In termeni biochimici, sexul are acelasi efect asupra corpului ca si un consum mare de ciocolata.

Barba le creste mai repede barbatilor care fac sex in mod regulat.

Masculii lilieci au cea mai mare rata de homosexualitate din intregul regn animal.

Formicofilia este un fetis care consta in tararea insectelor mici pe organele genitale ale unei persoane.

Itifalofobia este frica unei persoane de a se uita si a se gandi la penisuri erecte.

In Guam, exista barbati ale caror slujbe constau in calatoriile de-a lungul tarii, pentru a se culca cu virgine, care ii platesc pentru privilegiul de a le oferi prima partida de sex.

In Hong Kong, o femeie inselata de sot are dreptul de a-l ucide pe acesta, dar are voie sa foloseasca doar mainile goale.

Un grec care ii este infidel sotiei este pedepsit uneori prin smulgerea parului pubian in public si i se infige o ridiche uriasa in rect.

In India, este mai ieftin sa platesti o prostituata, decat sa cumperi un prezervativ.

Femeile care citesc romane de dragoste fac de doua ori mai mult sex decat femeile care nu citesc deloc.

O persoana obisnuita petrece cam doua saptamani de viata sarutandu-se.

O marca de prezervative a fost denumita dupa faraonul Ramses, care a avut nu mai putin de 160 de copii.

In medie, barbatii se gandesc la sex la fiecare sapte secunde.

Cei mai tineri parinti din lume aveau 8 si, respectiv 9 ani si proveneau din China.

25% dintre femei cred ca banii le fac sa fie mai sexy.

Unii lei se imperecheaza si de 50 de ori pe zi.

Oamenii, maimutele bonobo si delfinii sunt singurele specii care fac sex de placere.

Persoanele care sunt prinse masturbandu-se in Indonezia sunt decapitate.

In lume, zilnic au loc 120 de milioane de partide de sex.

La porci, orgasmul dureaza 30 de minute.

85% dintre barbatii care au murit de infarct in timpul unei partide de sex isi inselau nevestele.

Numai 17% dintre femei au orgasm in timpul unei partide de sex.

Răcăciuni on my mind

Săptămâna trecută am trecut cu maşina prin comuna băcăuană Răcăciuni (poate vă aşteptaţi să spun “frumoasa comună băcăuană”; ei bine, nu, nu am să fac asta nici măcar în glumă) şi mi-a rămas pe creier. Până la Bucureşti m-am tot frecat – “Răcăciuni, Răcăciuni, de unde dracu’ ştiu eu numele ăsta?”. Putea să treacă şi Elvis pe lângă mine pe pod la Coşereni că tot nu l-aş fi observat; mintea mea era complet acaparată de Răcăciuni.
Acasă am dat, bineînţeles, pe Google. Mi-a sugerat 3 variante: “Răcăciuni Bacău” (e, să mori tu, şi eu care credeam că eram pe Coasta de Azur când am văzut plăcuţa cu Răcăciuni), “Răcăciuni harta” (la ce Dumnezeu trebuia o hartă, e o stradă lungă, cred că nici Ray Charles nu se poate rătăci acolo) şi “Răcăciuni simplu”, adică Răcăciuni-Răcăciuni. Asta mi s-a părut cea mai tentantă.
Am dat pe “Mă simt norocos” (doar sunt român, cum aţi vrea să mă simt?) şi m-a băgat pe Wikipedia de unde, logic, n-am aflat nimic. Presupun că articolul din Britannica e mai complet, dar încă n-a apărut Jurnalul cu volumul cu litera “R”. Oarecum surpinzător, existau în schimb articole despre comuna băcăuană în engleză, macedoneană (cred că Wikipedia face mişto de mine, limba asta nu există decât în filmele cu Steven Seagal, când prinde nişte terorişti est-europeni cu care nu se poate înţelege nimeni), portugheză, italiană (astea două mai aveau cât de cât informaţii, se vede că oamenii au furat laptopuri numai ca să-şi facă localitatea de obârşie cunoscută în ţările unde muncesc) şi, în fine, volapük. Asta e un fel de esperanto inventat la beţie şi unde totul sună de parcă te-ar înjura cineva. Iată doar o mostră din articolul de pe Vükiped: “Răcăciuni labon belödanis 7.769”. Şi ţie la fel!

Am dat atunci pe Google normal (nu înţeleg de ce ălalalt buton nu se cheamă “Nu mă simt norocos”). Am văzut cu oarecare oroare următoarele: formaţia Monolit din Răcăciuni pe YouTube, o fermă de vulpi polare, un lac (botezat, nu fără imaginaţie, “Lacul Răcăciuni”), un articol din Caţavencu despre comună (jocul de cuvinte din titlu m-a făcut să regret formaţia Monolit), o pagină despre Sportul Răcăciuni (la comentarii suporterii se războiau cu cei ai Măgurei Târgu-Ocna şi îi făceau pe oneşteni “ţărani care se încalţă cu fesul”), nişte crime şi accidente produse de fii satului (au încercat oamenii să nu se lase mai prejos decât vasluienii, dar cu părere de rău vă anunţ că nu le-a ieşit) şi vestea, presupun bună, că elevii şcolii de arte şi meserii din Răcăciuni au de acum apă potabilă (zic “presupun bună” fiindcă nu ştiu dacă aţi văzut vreodată elevi moldoveni de profesională, dar credeţi-mă că nu stau toată ziua la cişmea).

Şi, în fine, revelaţia: pe la a cincea pagină de Google mi s-a dezvăluit de unde ştiu de Răcăciuni. Acolo a copilărit Monica Gabor! Doar anul trecut, baba Maria din Răcăciuni le-a povestit reporterilor Libertăţii totul despre anii de ucenicie ai doamnei Columbeanu. {i atunci mi-am dat seama cât de superficială e cultura asta creată de Internet. Păi se poate ca pe atâtea versiuni de Wikipedia, unele în limbi de circulaţie internaţională, să nu se menţioneze chiar nimic de Monica?
www.dailycotcodac.ro

Flash vasluian

Un grup de cetăţeni din comuna Vinderei a furat luni noapte traversele de lemn de la calea ferată din Halta Docăneasa (localităţile astea din Vaslui parcă au fost botezate de Karl May). Poliţia i-a prins fără probleme: pur şi simplu, erau singurii oameni din sat cu o grămadă de traverse în curte, fiindcă atunci când s-au dus cu ele la fier vechi, omul de acolo s-a luat cu mânile de cap: “Bă cretinilor, v-am zis să luaţi barele de pe lungul şinei, nu alea de pe lat!”.

***
Poliţia rutieră a oprit un tânăr motociclist din Bârlad care circula cu viteza de 223 km/h. Vitezomanul a scăpat însă doar cu un avertisment datorită faptului că i-a distrat pe agenţi cu o glumă bună: le-a spus că se grăbea la serviciu.
***
Un copil de zece luni dintr-un sat vasluian a ajuns la spital cu capul spart de o scândură care s-ar fi desprins din gard. Medicii nu sunt încă siguri că varianta bebeluşului corespunde adevărului şi bănuiesc că la mijloc ar fi fost o altercaţie pe fondul consumului de lăptic.

***
Un tânăr din comuna Lipovăţ care a fost prins săptămâna trecută în timp ce încerca să violeze o vecină de 66 de ani va fi judecat în libertate, poliţiştii considerând că nu reprezintă pericol social (mai degrabă o binecuvântare pentru societate, am putea spune). Dat fiind că vecina nu are decât 66 de ani, nu e sigur dacă tânărul va fi judecat pentru tentativă de viol sau corupere de minore.

***
Oarecum previzibil, municipiul Vaslui va găzdui Campionatul de Lupte Libere – copii. Acum sincer, credeaţi că au atâta antrenament la bătaie pentru că au luat-o de mici cu şahul?
www.dailycotcodac.ro

Alimentara comunistă: mic ghid turistic (3)

O greşeală comun întâlnită la reprezentanţii tinerei generaţii este să creadă că într-o alimentară comunistă ar putea găsi măcar un suc rece. Faptul că în magazin există un frigider pentru băuturi răcoritoare nu e un indiciu în acest sens; frigiderul nu poate răci deoarece “de abia l-am pornit, încă nu s-a încălzit“ (n-am înţeles încă de ce nu fac focul sub el, că să răcească mai repede). Dar, deşi vânzătoarele din alimentara nu pot face faţă provocării relativ simple a răcirii unui suc, nu au în schimb nicio problemă să ţină un întreg raion cu peşte congelat, ce emană o aromă delicată în căldurica din magazin. Sunt sigur că dacă le-ar propune cineva să ţină în alimentara oameni criogenizaţi, vânzătoarele şi-ar asuma şi această sarcină, doar că ar avertiza că în primii 20 de ani s-ar putea să miroasă un pic, că de-abia au pornit frigiderele şi încă nu s-au încălzit.

Un accesoriu indispensabil oricărei alimentare comuniste care se respectă e maşina de râşnit cafea. Aceasta ocupă cam jumătate de magazin şi înăuntru ar încăpea lejer o roată învârtită de o duzină de sclavi. Nu vă îngrijoraţi, maşina nu funcţionează însă aşa, ci pe bază de curent electric, dovadă şi inscripţiile care se mai pot întrezări pe ea – “Nu atingeţi maşina în timpul funcţionării, pericol de electrocutare”, “Atenţie, emisii periculoase de radiaţii”. E adevărat şi că energia consumată pentru măcinarea a 100 de grame de cafea e un pic mai mare decât cea de care ar nevoie savanţii pentru a fisiona nucleul unui atom. De fapt, singurul aparat cu care poate fi comparată e Steaua Morţii a lui Vader, doar că Imperiul avusese grijă măcar să-şi ungă maşinăria şi să-i pună nişte amortizoare de cauciuc, aşa că făcea ceva mai puţin zgomot distrugând o planetă decât face râşniţa măcinând cafea pentru o băbuţă.

Însă de departe cel mai interesant lucru de care ne-am dat seama este că alimentara comunistă de la noi e de fapt recentă: clădirea în care se găseşte a fost construită mult după 1989. Probabil, la fel cum un american a refăcut Parthenonul din antica Atenă în Nashville, Tennessee, un iubitor de istorie de la noi nu a vrut ca acest miracol al civilizaţiei să fie definitiv pierdut pentru generaţiile viitoare şi a
înălţat o alimentară comunistă la metrou la Apărători.
www.dailycotcodac.ro

Alimentara comunistă: mic ghid turistic (2)

Vânzătoarele sunt un alt motiv pentru care merită să intraţi într-o alimentară comunistă. Ca regulă generală, sunt multe şi se plâng veşnic că nu-s suficiente şi abia prididesc cu munca, idealul fiind acela de a avea o vânzătoare la fiecare produs. De asemenea, au un sistem complex de bonuri cu care te plimbă de la un raion la altul şi în final la casă, sistem din care probabil că s-a inspirat Kafka atunci când a scris “Procesul” – doar că l-a simplificat puţin, ca să priceapă şi cititorii şi să nu-l acuze că scrie cărţi ciudate. Asta se mai întâmplă însă şi-n alimentarele capitaliste; ce le face speciale e conştiinţa decăderii lor pe scara socială, după epoca de glorie pe care au cunoscut-o în anii ’80, când îl recunoşteau ca fiind peste ele ierarhic doar pe Ceauşescu. Nici kaizerul Wilhelm, nici împăratul Carol de Habsburg, nici măcar Napoleon după detronare nu păreau să sufere atât de mult după puterea pierdută cum suferă o vânzătoare din alimentara.

Deşi alimentara comunistă e de regulă excesiv de mare – de obicei, invers proporţional cu numărul de produse dinăuntru -, are în spate şi un depozit cel puţin la fel de mare. Ştiinţa nu a descoperit încă la ce foloseşte acesta, deoarece dacă întrebaţi de un produs care nu se vede în galantar, vânzătoarele vă vor spune prompt: “Domnu’, nu avem decât ce se vede”. N-ar fi exclus ca în depozit să se găsească de fapt un spaţiu de relaxare cu jacuzzi şi fotolii Biedermier; nu putem însă şti, deoarece pe uşa lui scrie clar “Accesul interzis persoanelor neautorizate” (şi nu e clar de unde s-ar putea obţine autorizaţia care să-ţi permită accesul).

Nu am ajuns până acum la produsele din galantar fiindcă nimeni nu pare a le considera ceva esenţial. Pâinea e întotdeauna “de azi-noapte” (se pare că fabricile de pâine ţin special nişte oameni la lucru noaptea ca să facă pâine veche cu care să aprovizioneze alimentarele comuniste), brânza şi săpunul sunt perfect interşanjabile şi întotdeauna există şi un vas de plastic cu “smântână vărsată” (care seamănă destul de mult cu smântâna normală, doar că, din fericire, e mai subţire şi curge, astfel că nu conservă urmele degetelor pe care vânzătoarele le vâră în castron să guste – nu ştiu de ce v-aţi închipuit, atunci când v-au asigurat că e bună, că există o altă metodă prin care să fi aflat asta). Invariabil există şi nişte borcane mari cu bomboane, al căror aspect apetisant sugerează că au fost supte puţin, apoi puse la loc, şi “biscuiţi populari” – antropologii nu pot spune precis despre ce popor e vorba în denumirea lor, dar date fiind standardele sale culinare, cu siguranţă unul care în restul timpului mănâncă pământ şi rădăcini mucegăite. Cei mai interesanţi sunt crenvurştii, a căror culoare te convinge că istoricii de artă n-au căutat unde trebuia secretul albastrului de Voroneţ. Dacă ar avea cineva curajul să-i încerce, e destul de sigur că ar căpăta puteri supraomeneşti sau ar descoperi leacul cancerului; păi lui Fleming i-a trebuit doar o felie de pâine mucegăită pentru a descoperi penicilina, nici nu ne putem imagina ce minuni se ascund într-un crenvurşti bleu.

(urmează: despre frigidere)
www.dailycotcodac.ro

Blestemul cuptorului !!!

Cam pe la 16 ani, când o parte dintre părinţii mei a decis că mă pot descurca destul de bine şi de unul singur, am făcut cunoştinţă cu secretele bucătăriei. Pe care n-am reuşit încă să le desluşesc nici acum.

Pe vreme aia (în mileniul trecut), toate cărţile de bucate aveau măsurători ciudate. Scria în ele: 200 g de făină, 160 de ml de ulei sau alte magii de-astea, de trăiam cu impresia că bucătăria trebuie să fie asemănătoare cu laboratorul de chimie, plină de cântare sensibile şi căni şi eprubete gradate. Apoi mai erau cuptorul şi tigaia. Ai dracului, creatorii cărţilor de bucate nu se puteau abţine să nu scrie acolo că respectiva tocană/ciulama/musaca trebuie încălzită la 200 de grade în cuptor. Sau 150, da’ mai întorci din când în când cu lingura.

Singura problemă era că, in mileniul trecut, aragazele din România nu aveau termometru, iar cuptorul avea un singur buton, cu două poziţii: mic spre stins şi tare spre incendiu. Am găsit indicaţii de-astea şi într-o carte cu bucate ţărăneşti, îmi şi închipuiam gospodinele de la ţară cum verifică temperatura din cuptor cu termometrul: „Ţaţăăăă, ţaţăă, vină repede că s-au făcut 200 de grade în cuptior, toarnă sosul de curry!”.

Pe la începutul mileniului ăsta, când eram încă holtei, am trecut pe mâncăruri prefabricate din supermarket şi cuptor cu microunde. Şi aici, alt bai: pe toate prostiile care le cumpăram scria că trebuie încălzite la 600 de waţi timp de 5 minute sau 1000 de waţi, 2 minute. Sau în grade. Atâta doar că n-am găsit până acum un cuptor cu microunde care să aibă asemenea reglaje. Primele cuptoare aveau reglaje de gramaj şi de carne/legume. Ultimul cuptor care l-am cumpărat, şi care îl am şi acum, este mult mai simplu: pot să reglez P100, P80 sau P50 cât vrea muşchiul meu. Şi să încălzesc orice produs, de la Pizza la Ciorbă, în funcţie de greutate.

Am în schimb un cuptor electric, mişto, unde pot regla temperatura de la 50 la 250 de grade. Deci, ştiu cât să ţin la cuptor orice prefabricată. Atâta doar că nu am mai găsit niciun produs în comerţ în care să mi se specifice cum să-l gătesc în funcţie de temperatură. Acum, majoritatea chestiilor se gătesc pe timp şi aproximări, conform instrucţiunilor: „Puneţi în oala aproximativ 250-600 de ml de apă, o lingură de ulei sau de sacâz, după gust, şi lăsaţi la foc mic 3-20 de minute, învârtind din când în când”.

NOTA REDACŢIEI: Ce-a vrut, de fapt, să ne spună Eftimie: e mai simplu să bei decât să mănânci
www.dailycotcodac.ro

Alimentara comunistă: mic ghid turistic (1)

În orice cartier sau oraş există măcar o alimentară comunistă. La noi în Apărători, de pildă, e în intersecţie “la Banditu’” (poate n-o să ne credeţi, dar în Berceni locurile cam aşa se numesc, nu există “la Filarmonică”, “la Pictoru’ cubist” ori “la Criticu’ de artă”). Există însă oraşe, cum ar fi Victoria, unde alimentara retro e centrul vieţii sociale (centrul vieţii culturale e un pic mai încolo, se cheamă “Central” sau “Năvodari”, şi nu, nu e bibliotecă sau galerie de artă). De aceea ne-am gândit să-i dedicăm un scurt ghid.
Primul indiciu că ai intrat într-o autentică alimentară comunistă e mirosul specific. Miroase a muşama încinsă. Motivul e simplu: practic toate suprafeţele din magazin sunt acoperite cu muşama (dacă nu înţelegeţi de ce, e clar că sunteţi tineri şi standardele de eleganţă în materie de decoraţiuni interioare ale anilor ’80 vă scapă), iar înăuntru e foarte cald, suficient încât muşamaua să-şi atingă aproape punctul de topire. Nu există probabil loc pe planetă unde să domnească o căldură mai odioasă precum cea dintr-o alimentară comunistă. Chiar şi în cel mai nemilos deşert adie uneori o mică pală de vânt sau, odată la 50 de ani, dă o ploicică, numai în alimentarele comuniste e ca într-un cazan sub presiune indiferent că e vară sau iarnă. Trebuie să le mulţumim vânzătoarelor că urlă la fiecare client să tragă uşa după el, să nu iasă căldura afară, fiindcă altminteri ne-ar mânca încălzirea globală în câteva luni.

Căldura n-ar avea însă niciun haz dacă n-ar exista şi muştele. Bănuiesc că până şi mexicanii îşi fac aprovizionarea cu muşte de la alimentarele comuniste, dar nu-i vedem fiindcă vin dimineaţa, devreme, când sunt gâzele proaspete. “Bună dimineaţa, domnu’ Bucho, un kil de musculiţe şi juma’ de tăuni, ca de obicei?” “Nu, fără muscoi azi, că nu i-am terminat încă pe ăia de săptămâna trecută”. Practic, într-o alimentară de acest gen sunt atâtea muşte încât, dacă ar fi date afară, s-ar distruge imediat echilibrul fragil al ecosistemului.

(mâine: despre vânzătoarele din alimentarele comuniste)
www.dailycotcodac.ro

O dispută contabilă !!!

Nemţeanul Toader P. fusese, o vreme, angajat la o stână (dacă vă interesează şi acest amănunt, ca cioban, nu ca administrator de reţea). Toader plecase de la stână, la expirarea contractului, cu o mare supărare: patronul, Ion G., îi datora nişte bani, însă acesta refuzase să i-i mai dea, în acest sens arătându-i şi un par. Cum Toader nu era omul care să-şi ia gândul de la bani (ştiţi cum sunt ţăranii, proşti, când le intră ceva în cap o ţin ca înecatul), s-a gândit să-i facă o vizită patronului mai târziu, când va fi în măsură să-i arate şi el un par.
Peste vreo două săptămâni, Toader s-a simţit pregătit, a spulberat uşa lui Ion cu parul şi şi-a făcut o intrare meseriaşă, ca-n filmele pe care nu le-a văzut niciodată. Ion însă, care văzuse ceva filme la viaţa lui, n-a fost deloc impresionat de parul lui Toader – poate şi pentru că el avea, de data asta, o puşcă. Şi acum, surpriza: după cât tămbălău făcuse cu banii, Toader a renunţat pe loc la pretenţiile financiare. E drept că nici nu prea mai avea ce face cu atâţia bani, ce-i rămânea după înmormântare era deja de prisos
www.dailycotcodac.ro