Consumatorul revoltat, consumatorul idiot......

Sâmbătă la prânz, în faţa unui bancomat de la Şincai. Ajung cam în acelaşi timp cu o domnişoară şi, politicos după cum îmi place să mă laud că mi-e felul, îi dau întâietate, deşi mă grăbeam să spulber cei 60 de km care mă despărţeau de supa cu găluşte pregătită de mama . Domnişoara începe să butoneze fabrica de cash, eu mă uit la ceas: 12.36, deja simt în nări aburii supei. Repet gestul, e 12. 43. Pun stop reveriei gastronomice şi arunc un ochi indiscret către domnişoara cea molcomă.
Apasă uşor nedumerită butoanele, caută prin geantă, scoate hârtia cu codul PIN (da, cea pe care banca ne recomandă să o distrugem), o analizează cu o răbdare de arheolog, apasă din nou butoanele, de data aceasta le ia la rând, oftează, schimbă strategia-acum butonează cu ambele mâini, pare că interpretează o sonată pentru violoncel şi ATM, se scarpină în cap, reia recitalul mut. Are succes, în spatele ei stăm acum vreo cinci oameni, ba nu, şase, privind-o încă îngăduitori. Aş pleca, dar îmi pare prea tare rău pentru timpul oricum pierdut. Fără nici un avertisment, când mă pregăteam să aduc bâţâitul de pe un picior pe altul pe culmile perfecţiunii, se întoarce şi spune candid: “S-a stricat. Nu mai vrea să-mi dea cardul”. Publicul primşte vestea cu o exaltare stranie, epxrimată printr-un murmur care numai la bis nu îndeamnă. Eu, deşi rezonez cu restul, rămân politicos. „Probabil aţi băgat PIN-ul greşit. Ar trebui să sunaţi la numărul lor de urgenţe”. Stupoare. „Lăsaţi, mai încerc puţin”.
Spectatorii se împrăştie, rămân singur, mai mult din curiozitate decât din consecvenţă, deja timpul pierdut nu mai contează. E 12.49 când, cu speranţă, mă redescoperă. „Nu mi-l dă înapoi. Ce fac acum?”. Îi ma spun o dată cum devine treaba cu numărul pentru urgenţe, iar ea găseşte în amabilitatea mea o invitaţie la familiaritate. „Ştii, mi-am uitat telefonul acasă. Mi-l poţi da pe al tău?” Da, arată ca un om care şi-ar putea uita telefonul acasă, de fapt, ochii ei îmi spun că s-ar putea uita şi pe sine undeva, aşă că i-l întind.
Creştini suntem, dar de la o răutate mică şi amuzantă nu m-am putut abţine: nu i-am dat şi instrucţiunile de folosire. S-a fâstâcit, a butonat, deh, avea experienţă de la bancomat, apoi mi-l înapoiază zâmbind ca o tută drăguţă ce era. Îi deblochez tastatura, formez numărul (luat de pe cardul meu, ar fi fost distractiv să o las să să-l caute pe bancomat, dar nu îmi place sa servesc supa la cină). E 12.51. Urmează o conversaţie halucinantă, din care redau doar cele spuse de domnişoara (ideile principale), că doar pe ea o auzeam:
-Bună ziua. Mi s-a blocat cardul.
-…
-Andreea ****, Bucureşti, str.****** Seria ***** Numărul****
-…
-Păi, un domn de lângă mine (eu eram ăla, deşi blugii rupţi în genunchi nu mă recomandau a fi chiar un domn) spune că am băgat codul PIN greşit, dar nu ştiu dacă e aşa. Vă spun şi pinurile? (Pinuri? Plural? Devine şi mai interesant, îmi zic)
-…
-De vreo cinci-şase ori.
-…
Cum nu puteam să-l bag greşit de atâtea ori? Păi, dacă au fost trei carduri??? (sunt gata să plesnesc de râs, acum înţeleg de unde pluralul)
-…
Bine, bine, şi acum ce fac?
-…
Nu e nici o sucursală aici, e doar un bancomat. (asta deşi bancomatul era plasat exact lângă uşa băncii, pe care stătea scris mare cum se cheamă sucursala, fix deasupra orarului. Sar să o ajut: e sucursala Şincai) Auziţi, e sucursala Şincai.
-…
-Bun, dar nu poate să vină cineva sa-mi dea cardurile înpoi?
-…
-Eu nu cred ca e un efort atât de mare să trimiteţi pe cineva să le scoată.
-…
-Dar eu nu pot sa aştept până luni. Vă rog să trimiteţi pe cineva acum!
-…
-Mi se pare culmea! O să mă mut la altă bancă.
-…
-Dar nu vreau să scot bani direct de la ghişeu, îmi vreau cardurile înpoi.
-…
-Ok, dar de ce sunt eu vinovată că faceţi coduri PIN atât de complicate?
Nu mai contează continuarea discuţiei –care, apropo, a durat fix 13 minute şi 42 de secunde- replica asta mi s-a părut genială, m-a făcut să mă gândesc că ori consumatorul român începe să se americanizeze, ori eu am întâlnt tuta absolută