SCUFIŢA ROŞIE : Analiză şi Critică ...

De ce Scufiţa Roşie?

Din start, ne dăm seama că este vorba despre o minoră de care copiii, în răutatea lor, şi-au bătut joc cu această poreclă, probabil din cauza unei căciuliţe roşii croşetate de mămica ei, pe care fetiţa o poartă des din cauza unei sensibilităţi fizice la frig în regiunea craniului.

Aşadar avem de-a face cu o bolnavă marginalizată şi descurajată de societatea din jurul ei.

Scufiţa merge zi de zi cu coşuleţul cu mâncare la bunicuţa care locuieşte în pădure. Nicio bunică normală nu locuieşte în pădure. Singura explicaţie este că această bunică a primit în urma retrocedărilor câteva hectare de teren împădurit. Este ştiut că ţăranii nu se gândesc mult până să taie pădurea, mai ales înainte de venirea iernii.

Aşadar, această bunică este o scorpie zgârcită care şi-a făcut casa în pădure (oare nu tot din lemn tăiat fără aprobare de la Ocolul Silvic ?) şi stă acolo ca să-şi păzească avutul.

Teoria că este vorba de o babă ticaloasă se verifică prin faptul că în loc să plătească un serviciu de livrare la domiciliu a hranei, a silit-o pe nepoata ei (o fiinţă neajutorată şi bolnavă) să facă zilnic naveta din oraş în pădure, fără să-i pese de pericolele la care o expune pe biata fată.

Scufiţa Roşie se întâlneşte cu lupul care o descoase în privinţa drumului ei. Deja intrăm într-o zonă a fanteziei bolnave. Unu la mână că în România lupi nu prea mai sunt, doi la mână că se feresc de om ca de dracu, iar trei la mână, nu vorbesc şi chiar de ar face-o, ar intreba de cel mai apropiat braconier sau unde e cea mai apropiată stână.

Singura explicaţie este că Scufiţa Roşie s-a uitat atât de mult la Animal Planet încât cunoaşte obiceiurile lupilor şi le poate înţelege scheunăturile.

Lupul o ia înaintea Scufiţei, care se opreşte la cules de flori, îşi preface vocea, intra la bunică şi o înghite. Nu mai stăm să analizăm faptul că în pădure nu prea sunt flori. Dar trebuie spus că e dăunator să înveţi copiii că e corect ca atunci când ai o treabă de făcut, să te opreşti la cules flori fără să ştii dacă nu-s cumva specii protejate şi în consecinţă, pe cale de dispariţie.

Lupul, în schimb, pare un personaj menit să fie bătaia de joc a creatorilor de basme. Lupul este un individ mânat de dorinţa perpetuă de a năvăli în casele oamenilor. Foloseşte toate tertipurile: imită voci şi dacă nu-i iese, vadit frustrat, face casa praf.

Concluzie: Lupul este comis-voiajorul actual.

Bunica muşcă momeala şi-i dă drumul. Iată cum este prezentată imaginea unei persoane în vârstă: o senilă care nu ştie să facă deosebirea între un urlet de lup şi glasul propriei nepoate. Cu această imagine vor rămâne copiii noştri.

Lupul se îmbracă cu hainele bunicii, se aşază în pat, unde îl găseşte Scufiţa Roşie. O ademeneşte prin vorbe şirete să se apropie şi o înghite şi pe ea. Lupul fiind îmbrăcat în hainele bunicii, induce în mintea copilului sensul noţiunii de travestit, putându-i afecta grav viitoarea orientare sexuală.

Ce fel de minte bolnavă poate spune la copii aşa porcării?

Iar dialogul, purtat cu Scufiţa, e plin de aluzii sexuale: toate la lup sunt mari, urechile, labele, dinţii - şi mai ce?!...

Iar el răspunde invariabil cu minciuni menite să o aduca pe Scufiţa în pat lângă el. De aici deducem: corupere de minori şi perversiuni sexuale!

Apare vânătorul care împuşcă lupul şi le eliberează pe Scufiţa Roşie şi bunica. Ce caută vânătorul în casa bunicii? Înseamnă că nu e prima dată. Un vânător tânăr şi o femeie bătrână, singuri în mijlocul pădurii. Şi ne mai mirăm că "Ştirile de la ora 5" abundă în relatări despre violuri săvârşite asupra unor bătrâne?

Dintr-un studiu publicat de Ministerul de Interne aflam că toţi aceşti infractori au citit în copilărie Scufiţa Roşie şi iată consecinţele: ani grei de puşcărie! Apoi ce căuta la vânătoare de lupi pe proprietate privată?

Din două una: sau e un braconier nenorocit sau e un ştab mare de la Bucureşti care plăteşte sume imense doar pentru satisfacerea nevoilor sale sadice. În oricare dintre variante, ar trebui să fie înfierat de creatorul basmului şi nicidecum glorificat pentru fapta sa.

Finalul poveştii este sinistru: lupul zbătându-se în ghearele morţii "eliberează" cele două femei. Adică, avem oroarea să asistăm la apariţia a două făpturi parţial digerate care se pare că nu au murit, ci cu nonşalanţă îşi reiau firul vieţii. Mai rău ca în filmele horror! Şi ne mai întrebăm de ce există copii dereglaţi din toate punctele de vedere.

Asemenea închipuiri ale unei minţi bolnave se "servesc" copiilor între 2 şi 7 ani! Nici nu mai vorbesc despre marea oroare a literaturii mondiale: "Albă ca Zăpada" - auzi albă, imaculată şi ea trăieşte sub acelaşi acoperiş nu cu unul, ci cu 7 bărbaţi!

Ruşine! Ruşine! Ruşine!

Băieţi, ne băgăm la o poşetă?

...mi-a venit o idee: ar fi bine să se inventeze nişte poşete pentru bărbaţi. Poşete, nu rucsace, borsete sau alte prostii. Nu gentuţe de-alea de hipstări. Poşete.

Aţi văzut cum e când se aşează un bărbat la masă (pe terasă, Pircă, nu la masa de scris)? Trebuie mai întâi să-şi scoată telefoanele din buzunar, apoi portofelul, care e burduşit cu tot felul de prostii (mai puţin bani), cheile de la maşină, plus alte câteva nimicuri, gen pachet de şerveţele pentru şters muci, fise de parcare, bonuri de masă (da, Pircă, şi legitimaţia de la Biblioteca Academiei).

Odată inventată poşeta pentru bărbaţi am putea băga toate astea, şi multe altele, în ea. Acolo ar putea încăpea şi briceagul, cheia mică franceză, revista porno (format mic), ceva cărţi de la Adevărul (dacă ai treabă la budă, să ai ceva de citit să nu te plictiseşti), biletele la pariuri, cheile de la maşină, o ganteră mică, de birou, pentru băieţii mai sportivi, un spray şi o pereche de bascheţi pentru că nu se ştie niciodată când o întâlnire cu băieţii poate degenera într-un meci de fotbal. Ăla cu poşeta mai mare aduce mingea şi pompa.

Dar, cel mai fain e altceva, poşeta poate fi folosita ca scuză pentru neveste sau prietene: “Dragă, eram la băut cu băieţii, n-am auzit telefonul că era în poşetă”.
www.dailycotcodac.ro

Vărul de la ţară

Neculai Boaru, din Paşcani, a deschis într-o dimineaţă frigiderul, ca să îmbuce ceva înainte de a pleca la serviciu. Brusc, şi-a adus aminte de două lucruri: că n-avea nici serviciu, nici mâncare. S-a scărpinat în cap – ceea ce nu i-a adus nici mâncare, nici serviciu -, apoi i-a cerut sfatul soţiei sale, Elvira. Elvira i-a sugerat să-şi ia un serviciu, caz în care poate că ar avea şi bani de mâncare. “Minte proastă, de femeie”, şi-a spus Neculai în sinea lui, după care l-a sunat pe văru-său, Petre Lupu, din comuna Valea Seacă (după nume v-aţi dat deja seama că e vorba de-o aşezare foarte înstărită, mai ales că e şi-n nordul Moldovei, polul bogăţiei în România), să-l anunţe că-i face o vizită.
Nimic nu l-ar fi putut bucura mai tare pe Lupu, cetăţean fără o ocupaţie clară al Văii Seci, decât să afle că văru-său de la oraş vine să-i golească cămara. Drept care s-a dotat preventiv cu un par, simbol secular al tradiţionalei ospitalităţi româneşti.

Mai spre seară, pe la ora la care încep să se adune clienţii crâşmelor, Neculai l-a găsit pe văru-său aşteptându-l pe peron şi i-a propus să ia un jân în gară (“jân” – băutură spirtoasă de proastă calitate, pe fondul căreia se pot comite crime). Sub pretextul că speculanţii ăştia îţi iau şi pielea de pe tine pentru o cinzeacă, Lupu l-a invitat direct la el, unde l-a servit cu aceeaşi băutură. În loc ca ospitalitatea neobişnuită a lui văru-său să-i dea de gândit, Neculai s-a repezit la sticlă şi a început să toarne în el, în timp ce Lupu, care îşi adusese aminte că nu-i urase bun venit cum se cuvine oaspetelui său, s-a grăbit după par. Profitând de faptul că Niculai avea mâinile ocupate cu sticla, Lupu l-a pocnit sănătos în moalele capului – după care l-a şi strangulat, ca să fie sigur că-i stă jânul în gât.

Trei luni mai târziu, poliţiştii au descins în bătătura lui Lupu, unde l-au găsit pe Neculai îngropat într-un veceu dezafectat. Poliţiştii fuseseră alertaţi de Elvira, care intrase la bănuieli fiindcă ştia că bărba-su n-avea atâţia bani să stea la bodegă vreme de trei luni
www.tonigaru.blogspot.com

Atenţie, moldoveni, berea poate ucide!

Ca să nu ne mai acuzaţi că inventăm ştiri cu moldoveni (deşi, logic, dacă aveam atâta imaginaţie, ce vedeţi pe coloana din dreapta, sub „Echipă”, ar fi fost lista ultimilor câştigători Nobel), vă supunem atenţiei două cazuri petrecute în acest week-end în judeţul Iaşi.

În primul caz îl avem pe George P., de 18 ani, ieşit să ia puţin aer în curte. Nu o să ghiciţi niciodată ce avea în mână, aşa că vă spunem noi – o cutie de bere (v-am zis că n-o să ghiciţi; ştiam că o să răspundeţi „o sticlă de jân” sau „un par”). Cutie pe care a sprijinit-o la un moment dat de un panou electric şi s-a mai trezit abia pe patul de spital, întărind încă o dată ceea ce Eftimie repetă de ani buni la Ceasul rău, şi anume că băutura nu trebuie lăsată din mână, că nu se ştie ce se poate întâmpla.

Al doilea ieşean, de 33 de ani, a încercat să repare panoul electric din gospodărie. Inutil să mai spunem ce făcea ieşeanul nostru în clipa în care s-au ars siguranţele, cărei activităţi dragi moldovenilor se dedicase. Inutil, de asemenea, să vă spunem şi ce ţinea în mână şi unde a sprijinit el cutia de bere cât timp a meşterit la panou, la ce spital a ajuns şi cu cine s-a nimerit a fi coleg de salon.

Din toate aceste întâmplări, noi am desprins o singură concluzie: faceţi, bre, cutiile de bere din lemn, să poată şi moldovenii să-şi repare siguranţele electrice!
www.dailycotcodac.ro

Concert PARAZITII Iasi !!!

Tattoo and Music Fest are loc la Casa de Cultura a Studentilor din Iasi in perioada 8 – 10 octombrie. Trei zile dedicate pasionatilor de tatuaje insotite de concerte live Parazitii, God si Suie Paparude.
Scopul acestui eveniment este acela de a promova o imagine reala si adecvata a acestei arte, de a cultiva, de a educa in privinta realizarii corecte a unui tatuaj, precum si de a oferi posibilitatea artistilor de a-si expune lucrarile si de a-si demonstra indemanarea. Acest festival se va adresa tuturor categoriilor de public, indiferent de varsta, sex, orientare politica sau muzicala.

Un caz de ghinion

Un maidanez bucureștean, numele său e mai puţin important, se plimba pe la 11 seara pe străzi, cufundat în gânduri. La un moment dat, în timp ce trecea prin faţa unei șaormării deschise non-stop ce răspândea un miros aţâţător, maidanezului insomniac i-a tăiat calea o pisică neagră. “Hait, am pus-o! O să am ghinion”, a constatat el amar, renunţând să mai alerge după pisică din cauza faptului că de două zile nu reușise să mănânce mai nimic și nu era într-o formă fizică prea grozavă. Mirosul înnebunitor de şaorma, pisica neagră care îi tăiase calea, frigul pătrunzător de afară, toate acestea îi accentuau mizerabila stare sufletească în care se găsea. Şi, ca şi cum ceea ce îi era dat să îndure n-ar fi fost de ajuns, câinele nostru s-a pomenit, pe când traversa Calea 13 Septembrie, cu farurile unui Matiz în ochi.

“Da’ chiar că am ghinion”, şi-a spus el, realizând că Matizul care îl orbise cu farurile circula cu faza scurtă, deci nu prea era nimic de făcut.

Să-l părăsim acum pe câinele pieton şi să ne îndreptăm puţin atenţia asupra celui care conducea Matizul. Este folositor să ştim că, spre deosebire de pietoni, care au ghinion când le taie calea o pisică neagră, șoferii au ghinion atunci când le taie calea un câine. A fost și cazul șoferului aflat la volanul Matizului – imediat ce a văzut câinele, a tras de volan în dreapta şi s-a lovit de un taximetru, apoi de bordură și, în fine, de un pom.

Cât despre taximetrist, el a știut că o să aibă ghinion în momentul în care a văzut că un Matiz îi taie calea.

Târziu în noapte, agentul constatator P. încerca să stabilească vinovăţiile în acest complicat accident rutier, fără a bănui nici un moment că totul pornise de la o pisică neagră.

Adevăratul vinovat se sustrăgea rigorilor legii lingându-şi blana sub un burlan
www.dailycotcodac.ro

Horoscopul unui moldovean

Dumitru T., din localitatea suceveană Găineşti, era proaspăt eliberat din puşcărie (unde fusese închis pe nedrept, dat fiind că tipul pe care-l lovise cu un topor în cap îl înjurase în prealabil de mamă; or, Dumitru ţinea foarte mult la mama lui). Ca fost puşcăriaş, Dumitru întâmpina mari greutăţi în găsirea unui loc de muncă, mai ales că nici nu căuta, dedicându-şi timpul în exclusivitate băuturii.
Prin urmare, singura lui şansă să-şi facă un rost în viaţă era ca tac-su să-i lase lui gospodăria, aşa că, după câteva sticle, a atacat frontal problema: “Bă tată, ia trece-mi tu casa şi pământul pe numele meu, că tu azi, mâine te prăpădeşti şi nu-ţi mai folosesc la nimic”. Tac-su însă, căpos ca orice ţăran, a refuzat din capul locului, pretextând că n-are decât 52 de ani şi, deci, mai are mult şi bine de trăit. “Mai ai pe dracu’”, l-a contrazis fii-su, punând mâna pe par şi demonstrându-i, cu argumente, cât de rău se înşală
www.dailycotcodac.ro

Scrisoarea unui român către arbitrul polonez Marcin Borski...

Stimate domnule arbitru polonez Marcin Borski, domnilor italieni, doamnă UEFA,

Numele meu este Radu şi sînt din România. S-ar putea să fi auzit de noi. Avem munţi măieştri cu frunţile, burţile şi cefele acoperite de zăpadă, avem Dunărea mîndră, care curge de la vest la est, de obicei prin albia ei, şi avem ieşire la Marea Neagră, care în principiu e o mare, care este neagră.

Noi i-am dat lumii pe Dracula, Hagi şi Nadia Comăneci şi, fie că ne place sau nu, pe băieţii de la O-zone şi pe Mircea Badea. Tot noi i-am dat şi pe domnii aceia cu acordeon, pe care sigur îi întîlniţi pe stradă sau la metrou în ţările dumneavoastră dezvoltate, de baştină, cît şi pe doamnele acelea cu fuste înflorate care vă murdăresc parbrizele, vă fac la buzunare şi vă întind mîna disperate.
Nu vă grăbiţi însă să trageţi concluzii! Pe lîngă toate cele de mai sus mai avem şi alte chestii. Avem lideri luminaţi, doar că, din păcate, majoritatea sînt morţi. Avem competenţă şi conştiinciozitate, însă cu siguranţă nu în guvern. Avem politicieni cinstiţi, care sigur nu s-au născut. Avem copii supradotaţi, care ard în incubatoare. Avem industrie şi economie competitivă, dacă am fi încă în anul 1350. Avem autostrăzi, cele mai multe fictive şi mai presus de toate avem bani, foarte mulţi bani. Datorie la alţii.

Mai avem şi altceva. Voi siguri i-aţi spune bambilici sau shit. Noi îi spune fotbal. Nu e cine ştie ce. E leneş, se trînteşte pe jos şi trage de timp, faultează dur. Mai tot timpul e bolnav, obosit, fuge de acasă. Într-o vreme însă nu era aşa. Scotea oamenii în stradă, îl cunoştea toată lumea după nume şi oricine ar fi vrut să stea cu el la masă. Din păcate el s-a schimbat, a îmbătrînit, a rămas fără serviciu. Cu toate astea noi îl iubim, pentru că din an în paşte, cînd luna e plină şi vrăjitoarele dorm, fotbalul nostru cîştigă şi ne face să uităm de restul, uneori chiar şi de O-zone.

Aşadar, domnule arbitru polonez Sobieski şi românii, domnilor italieni, doamnă UEFA şi voi, toţi ceilalţi străini care aţi urmărit meciul Steaua – Napoli, cred că e clar că dacă am rămas cu astea, voi trebuie să le aveţi pe alea mişto, nu? În condiţiile astea, vă întreb, nu puteţi şi dumneavoastră, măcar din cînd în cînd, să ne lăsaţi nouă fotbalul, să vă uitaţi în altă parte şi să opriţi dracului cronometrul ăla nenorocit cu un minut mai devreme? Nu de alta, dar mi-e frică că asta e tot ce mai avem.
www.catavencu.ro