Chiloţii lu’ Didina

Când eram mic, gluma preferată a unchilor mei era să mă pună să-i cer unui coleg de-al lor de serviciu să-mi aducă de-acasă nişte elastic din chiloţii nevesti-sii, să-mi fac o praştie (presupun că îi simpatizaţi deja; eu eram topit după ei, fiindcă nu trebuia să le spun de două ori că m-a bătut nu ştiu ce găligan ca să pună mâna pe el şi să-l înveţe minte să mai dea altădată într-un copil care are nişte unchi aşa ca lumea). Că elasticul din chiloţii Didinei e cel mai bun elastic de praştie m-au convins uşor: “Nepoate, vezi porumbelul ăla de pe stâlp? Dacă-ţi faci o praştie din chiloţii lu’ Didina, îl nimereşti d-aci fără probleme”. Aşa că, de câte ori îmi aduceau unchii mei aminte, mă duceam glonţ: “Stane, îmi aduci şi mie nişte elastic din chiloţii lu’ Didina, să-mi fac o praştie?”. Stan, săracul, nu ţinea la glume de-astea, era ofticos, iar ăştia se tăvăleau pe jos.

Nu se plictiseau niciodată de gluma asta cretină; puteau s-o facă zilnic şi să se distreze demenţial de fiecare dată. O aflase toată instituţia, de la director la ultimul şofer. Până şi portarul ajunsese să scoată capul pe geam dimineaţa şi să-l întrebe pe Stan dacă i-a adus lu’ ăla micu’ elastic din chiloţii lu’ Didina, iar eu plezneam de mândrie când ditamai tractoristul încetinea în dreptul meu şi mă întreba dacă mi-am făcut praştia.

Într-o zi, în timp ce mă jucam prin curte, mă strigă Stan de la fereastră: “Julică, ia vino, mă, până aci”. Înăuntru, afară de unchii mei şi de Stan, mai era o femeie. “Uite”, zice Stan, “ea e Didina. Cere-i nişte elastic din chiloţii ei, să-ţi faci praştie”. Şi se uită triumfător când la mine, când la unchii mei.

Am rămas trăznit, uitându-mă ca prostul la Didina şi neştiind ce să spun. Unul dintre unchi a şters-o englezeşte pe uşă afară, lăsându-mă să mă descurc. În faţă era Didina, fixându-mă cu privirea. În spatele ei, Stan, savurându-şi răzbunarea. Celălalt unchi înlemnise într-un scaun. Mă treceau toate apele.

Atunci şi-a revenit unchi-meu. A sărit ca un arc de pe scaun, m-a tras deoparte şi a început să i se plângă Didinei: “Uite-aşa face mereu Stan al tău, Didino, îl învaţă numa’ prostii pe ăsta micu’. Aude de la bărba-tu şi repetă acasă, că e mic şi nu ştie, şi după aia ne ia maică-sa pe noi la şuturi, că cică noi îl învăţăm”. După care se întoarce spre Stan şi-i bate obrazul: “Nu ţi-e ruşine, mă, om în toată firea!”. Şi mă ia pe după umăr să mă scoată afară, departe de influenţa nocivă a ticălosului de Stan: “Hai, nepoate, să-ţi cumpăr o carte de colorat”.
www.dailycotcodac.ro