Parfum de boală (1)

E momentul pentru un serial de vară, despre afecţiuni ce pot fi depistate după miros, nu doar de câinii de la aeroport ci şi de către cetăţeanul simplu, nevinovat. Este un post care nu trebuie citit în pauza de masă, decât dacă vă aflaţi în cură de slăbire.

Cea mai chinuitoare aromă din România este, indiscutabil, cea de transpiraţie stătută. La serviciu, la cinema sau în autobuz, acest miros, cu numeroase nuanţe, are un efect de pickhammer asupra nărilor omului normal.
După intensitatea damfului şi după frecvenţa cu care este întâlnit, ai zice că românii sunt mari producători de transpiraţie. Cu alte cuvinte, sunt indivizi geniali, practicând în special activităţile care presupun 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie.
Problema este că transpiraţia despre care voi vorbi în cele ce urmează nu este atât efectul secundar al muncii, ci al unor lacune educaţionale şi comportamentale. Peste care se suprapun anumiţi factori sociali, ca cireaşa pe tort. Pe scurt, voi vorbi despre transpiraţia stătută.

Principalii factori care duc la creşterea producţiei de traspiraţie stătută sunt debranşările pentru neplata întreţinerii şi consumul redus de săpun şi detergenţi.

Dacă la consumul de săpun şi detergenţi deţinem un loc codaş în Europa, la consumul de deodorante suntem plasaţi ceva mai în faţă, fapt dovedit probabil de calitatea îndoielnică a stratului de ozon (şi, indirect, de succesul înregistrat cîndva de trupa O-zone).

Debranşarea îl determină pe cetăţean să aplice urgent un pachet de măsuri necesar supravieţuirii. Prima măsură este să radă în fiecare seară, înainte de culcare, o cantitate considerabilă de trăscău. Această măsură duce la prăbuşirea mai rapidă a ficatului şi a rinichilor. Pe măsură ce aceste organe, intoxicate cu alcool, funcţionează mai prost, transpiraţia miroase mai scârbos.

A doua măsură post debranşare este să se îmbrace cât mai gros şi să se dezbrace cât mai rar. Prima baie va fi posibilă oricum prin luna mai a anului următor, iar despre spălatul lenjeriei purtate timp de câteva săptămâni, nici nu poate fi vorba. Poate la primăvară, la inundaţii.

Utilizarea în aceste condiţii a deodorantului este o decizie care nu ajută pe nimeni. Nici pe posesrul subsuorii respective nici pe cei ce-i stau (încă) prin preajmă. Cu atît mai mult cu cît, inhibarea temporară a glandelor sudoripare de la acest nivel nu face decît să le stimuleze pe cele de la alte nivele să lucreze mai intens. Emanând acelaşi miros.

Mirosul transpiraţiei stătute variază de la individ la individ, dar este întotdeauna respingător. Zonele în care se acumulează transpiraţia constituie condiţii optime pentru dezvoltarea unor bacterii sau ciuperci.

De exemplu, femeile obeze fac frecvent intertrigo submamar, chestie care îl poate asfixia pe medicul ce se încumetă să le plaseze stetoscopul pe zona respectivă.
Infecţiile cu anaerobi determină un miros ceva mai dulceag, dar la fel de nemilos. De pildă, hidrosadenita supurată este o infecţie cu anaerobi care se dezvoltă profund, sub braţ, şi al cărei miros (în cazul unui agent de circulatie, să zicem) poate bloca traficul in 3 intersecţii, simultan.

va urma
www.dailycotcodac.ro