Baia şi alţi inamici ai curăţeniei

Printre marile paradoxuri, există unul pe care de veacuri filosofii şi logicienii îl ignoră cu bună ştiinţă, ca să nu vadă lumea cât sunt de incompetenţi. Haideţi să fim sinceri: orice prost poate rezolva paradoxurile Kleene-Rosser sau Grelling-Nelson (mă rog, după cum se vede din numele lor, de fapt orice doi proşti), dar îi desfid pe toţi marii gânditori, de la Aristotel la Wittgenstein, să-mi explice de ce obiectele din baie se murdăresc, paradoxal, cel mai tare.
Să luăm, pentru început, cada de baie. Este veşnic expusă la acţiunea apei şi săpunului, plus, în cazul în care e folosită şi de o femeie, la săruri de baie, bile parfumate, lumânări plutitoare, etc. Ei, dat fiind că e atât de supusă la lucruri care curăţă şi care miros frumos, cum poate totuşi cada de baie să ajungă în doar câteva zile în halul în care e?

Aţi întrebat cumva, uşor ironici, “dar în ce hal e”? Ok, ridicaţi-vă puţin de la calculator, mergeţi până la baie şi ştergeţi uşor cu degetul interiorul căzii. Acum băgaţi-l în gură, n-ar trebui să fie nici un fel de problemă.
Continuăm textul pentru ceilalţi cititori, care nu pun întrebări stupide.

Cum se pot murdări pereţii ei când zilnic iau contact cu apa şi săpunul? De ce nu se formează mâzga aia pe televizor, de exemplu, unde se presupune că apa nu ajunge niciodată? Cumva ziua, când nu se uită nimeni la el, televizorul se spală, ca să nu se facă de râs seara?

Apoi, prosoapele. Se presupune că foloseşti prosopul ca să te ştergi de apă după ce eşti curat, nu? Atunci de ce după două-trei utilizări prosopul miroase de-ţi mută nasul din loc şi trebuie spălat separat, doar cu alte prosoape, fiindcă ciorapii, de pildă, s-ar putea să facă scandal dacă încercaţi să-i vârâţi la un loc cu împuţiciunile de prosoape?

Săpunul, deşi ar trebui să scape omul de jeg, arată de fapt mult mai murdar decât individul care intenţionează să-l folosească. După primele două-trei utilizări, când, într-adevăr, e mândru şi lucios, săpunul se deformează, se umple de pete şi mizerie şi în general capătă un aer de beţiv janghinos, de-ţi vine să-l trimiţi să se spele.

Periuţa de dinţi. Pe ea n-aş fi bănuit-o până n-am văzut pe Discovery că adăposteşte mai multe bacterii decât veceul. Cum reuşeşte, e peste puterea mea de înţelegere; probabil noaptea, după ce stăpânii lor se culcă, periuţele se bucură: “Gata, s-au culcat proştii”, iar apoi se duc să se bălăcească în voie în closet.

Teoretic, şi oglinda din baie ar trebui să strălucească de curăţenie (mă rog, mai puţin în cazul în care aveţi în familie un adolescent care îşi stoarce coşurile de trei ori pe zi). În realitate, nu e deloc curată, ci plină de tot soiul de dâre albicioase, aşa încât e practic imposibil de ghicit dacă ceea ce vedeţi în oglindă e chipul dumneavoastră sau vreun duh tâmpit care sălăşuieşte în ea.

În fine, campionul incontestabil e preşul din baie. Deşi în mod normal calci pe el când ieşi din cadă, deci teoretic ar trebui să fie curat, covoraşul ăla ajunge în doar o lună să arate atât de îngrozitor, încât n-ar fi de mirare ca până şi preşuleţul de şters picioarele de la intrare să-i zică “Mai spală-te bă, hippiotule, nu vezi cum arăţi?”. De altfel, majoritatea oamenilor care încă mai au aşa ceva în baie se feresc ca de dracu’ să calce pe el.

Totuşi, există în orice baie şi un obiect care întotdeauna arată impecabil şi lucios, indiferent cât ar fi de folosit. E vorba, desigur, de coşul de aruncat mizerii. Dar, ăsta e deja un alt paradox şi nu vrem să vă antrenăm prea mult astăzi la logică, fiindcă mai încolo avem un text de-al lui Eftimie scris la beţie.
www.dailycotcodac.ro