O istorie a ospitalităţii româneşti (2)

Dintre toate popoarele care ne-au călcat vreodată pragul, cel mai bine i-am primit pe turci. Probabil sunteţi familiarizaţi cu tactica pământului pârjolit, care constă în arderea holdelor şi otrăvirea fântânilor – ei bine, turcii trebuie că au făcut ochii cât cepele văzând un popor care îşi incendiază singur patria. Bătea bietul sultan amar de drum să devasteze şi el o ţară şi, când colo, o găsea gata devastată de locuitori. Unde mai pui că turcii n-ar fi produs atâtea stricăciuni, ardeau câteva sate şi oboseau, dar voievozii români, oameni simţiţi, porunceau să fie arse toate satele, ca să fie siguri că nu ajung turcii undeva şi e satul în picioare, să se facă de râs că i-a luat invazia prin surprindere. Probabil că după două, trei expediţii militare, sultanul nici n-a mai trimis vreo armată, îmbrăca pur şi simplu nişte actori în ieniceri şi-i punea să stea mai la vedere pe malul Dunării – a doua zi, când fumul gros acoperea Ţara Românească, ştia că valahii şi-au pus singuri foc şi lăsa oamenii să plece pe la casele lor.

Avantajul tătarilor era că, fiind mai iuţi decât turcii, deseori ajungeau înainte să dea foc românii. Vă imaginaţi situaţiile jenante în care tătarii ajungeau mai devreme şi câte un răzeş se jura pe ce are mai scump: “Frate, mă crezi, exact acum mă pregăteam să-mi pârjolesc ogorul! Uite, sunt cu făclia în mână!”.

În schimb, dezavantajul tătarilor consta în aceea că, de regulă, năvăleau în Moldova, unde nu speriau pe nimeni – serios, cam ce puteau să facă nişte bieţi mongoli ca să-i îngrozească pe moldoveni? Să violeze bătrâne? Să se omoare cu topoarele la beţie? Noi n-am găsit nici un lucru de genul ăsta pe care un vasluian destoinic să nu-l fi deprins cu mult înainte de invaziile tătare. Ba chiar e posibil ca tătarii să fi venit la început citind în şaua calului şi ascultând Bach şi să-i fi stricat pe parcurs năravurile locuitorilor. Plus că nefericitul han probabil se dădea cu capul de pereţi când vedea Hoarda de Aur întorcându-se încărcată cu baloţi de tenişi şi treninguri chinezeşti şi îşi blestema soarta nemiloasă: “Mama mă-sii, unde n-am avut şi noi norocul să fim vecini cu Franţa sau Germania!”.

Nici regele polonez Ioan III Sobieski n-a avut mai mult noroc. De pildă, la Cetatea Neamţului, plăieşii au refuzat să-i deschidă (cu ăsta nici nu aveam de ce să fim ospitalieri, doar cu vreo trei ani în urmă salvase Europa de turci). Probabil că, harnici cum îi ştim, moldovenii i-au strigat peste zid lui Sobieski: “Vino şi tu în week-end, mă, că în timpul săptămânii nu ne vedem capul de treabă”.

(mâine: nici măcar cei mai jegoşi barbari n-au vrut să se stabilească aici)
www.dailycotcodac.ro