Mona şi Jumbo !!!!

Mona din Dristor are întâlnire cu Jumbo din Berceni, diseară la 8.

Mona este în pragul unei crize depresive din cauza unui coş, apărut subit pe frunte, la 42 mm de tâmpla dreaptă, în treimea superioară. L-a remarcat dimineaţă, când s-a uitat în oglindă să se rujeze. Era mic, sub 0,2 mm, şi a putut fi acoperit acceptabil cu fondul de ten din cutia incepută ieri. Dupa masa de prânz, când s-a dus sa se rujeze din nou, a fost şocată: coşul îsi triplase dimensiunile!!!

A sunat-o urgent pe Jasmine, vecina de la şapte, care e cosmeticiană. Jasmine era plecată la vară-sa la Urlaţi, la o tăiere de moţ. Monei i s-a făcut rău. Eliza, coafeza, a răspuns foarte greu la telefon, dar i-a promis că o rezolvă: îi acoperă coşul cu două şuviţe, una aşa şi una aşa. Si, în plus, are de la o clientă din Dorobanţi un fond de ten special pentru coşuri, care a ieşit acuma, e foarte la modă în Italia şi Ungaria, nu se ia nici cu demachiant. Se ia numai cu un fel de acetonă specială, e ultima fiţă.
Mona a luat un distonocalm, s-a învoit de la serviciu şi a plecat la Eliza, direct.
Eliza şi două colege au lucrat o oră şi 40 de minute să camufleze coşul, timp în care Mona a pus de 32 de ori mâna pe telefon să anuleze întâlnirea cu Jumbo.

Jumbo are cam 14 coşuri pe gât şi pe faţă, dar este fericit că circumferinţa braţului său drept a crescut cu 8 mm în ultima luna de când merge la sală, iar a braţului stâng cu 6 mm. Sâmbăta trecută şi-a luat din angrou un tricou super meseriaş, cu elastic la mâneci, care strânge atât de tare, încât, în 5 minute, se umflă toate venele, de la palma la umăr. În opinia lui, este un tricou ideal pentru o întâlnire de agaţament, pentru ca îţi face bicepşii mai groşi cu 2-3 cm, după nici o juma’ de oră de vrăjeală. Partea proastă cu tricoul ăsta e că deşi este de bumbac (80%, după cum scrie pe etichetă), are şi ceva poliester în el (75%, conform aceleeaşi etichete) şi te face să transpiri destul de tare. Atât de tare, încât trebuie să faci duş înainte de întâlnire, nu merge să te dai doar cu deodorant.
Atunci când s-a uitat în oglinda să îşi toarne nişte gel pe păr, Jumbo a observat 5 din cele 14 coşuri şi şi-a stors 3.
Apoi, şi-a dat cu after shave.

In secunda aia a sunat Mona, să anuleze întâlnirea, motivând că o doare capul.
“PLM, are pe altu’!”, a gândit Jumbo şi a coborât sa işi ia o şaormă.

Concluzia trasă de Jumbo nu este nici pe departe atât de eronată pe cât este concluzia Monei, care, aparent, crede că Jumbo este capabil să îşi focuseze privirea şi pe altceva decât decolteul ei. În realitate, Mona ştie foarte bine că în cazul în care s-ar duce la întâlnire, singurele chestii la care Jumbo s-ar holba, în afară de conţinutul decolteului, ar fi nota de plată şi bucile ei, pe care le-ar admira atunci când ea s-ar ridica să meargă la budă.

Exerciţiu de imaginaţie: să presupunem că pe fruntea Monei nu apare nici un coş, iar întâlnirea nu se anulează. Ce credeti că s-ar întâmpla cu Mona dacă Jumbo i-ar privi fruntea (pe care, repet, nu se află nici un coş)?
Ar avea un şoc, vă spun eu. A doua zi, Mona şi-ar suna toate prietenele să le povestească năucitoarea întâmplare: “Fată, am ‘eşit ieri cu unu’, să vezi ce fază! Unde crezi ca s-a uitat bou’ toată seara? La fruntea mea, fată, nu mai puteam de nervi. Şi am fost cu rochia aia verde, o ştii!”.

Si totuşi, de ce a anulat Mona întâlnirea?!
www.dailycotcodac.ro

De ce nu avem şi noi atentate la metrou !!!!

Continuăm şi astăzi să stârnim invidia cercetătorilor britanici, anunţând încă o descoperire complet inutilă: de ce nu se comit atentate la metroul bucureştean, spre deosebire de cel din alte oraşe ale lumii.

În primul rând, că e foarte greu de realizat tehnic un atentat la noi. Nu că n-ai putea intra lejer cu o bombă sub braţ la Apărătorii Patriei – important e doar să ai cartelă, că altfel te înhaţă imediat bodyguardul că ai încercat să sari peste bare şi-ţi face o morală de-ţi vine să te laşi de terorism. Partea proastă este însă că e imposibil să laşi o servietă cu bombe sau o pungă cu gaz sarin în metrou, fiindcă imediat sare o băbuţă şi-ţi bate obrazul: “Maică, da’ nu iei şi bomba asta de aici, ca să mă aşez şi eu?”, iar dacă o bagi sub un scaun, sigur o fură cineva înainte să se detoneze. Imaginaţi-vi-l puţin pe terorist rânjind malefic în timp ce iese de la gura de metrou şi apoi urcându-se în autobuzul 301 – vedeţi cum îi dispare rânjetul de pe faţă privind năuc la servieta de pe genunchii domnului din faţa sa, care, printr-o bizară coincidenţă, arată fix ca servieta abandonată în metrou, plus că are o mică pată de cerneală exact în acelaşi loc?

În al doilea rând, statistic vorbind, e imposibil să găseşti o garnitură de metrou în care să nu fie un colonel în rezervă care se întoarce de la piaţă. El va şti sigur să preia comanda, să prevină panica şi să organizeze evacuarea metroului. La americani e uşor să organizezi un atentat pentru că ăia n-au avut armate ca lumea, cum am avut noi, popor cu un colonel la suta de locuitori. De asemenea, este absolut imposibil să prevezi când vor cere angajaţii de la Metrorex o nouă mărire salarială şi vor opri lucrul, aşa că rişti ca luni bune de pregătiri meticuloase să se ducă pe apa Sâmbetei – degeaba ai pus tu bomba într-un coş de gunoi la Costin Georgian dacă bucureştenii sunt toţi în intersecţie la Răzoare, aşteptând să se pună verde.

Un alt motiv pentru care nu se pun la noi bombe la metrou este că majoritatea victimelor ar fi corporatişti, care oricum urăsc marile companii americane şi capitalismul şi trăiesc 10-12 ore pe zi în aceleaşi condiţii ca deţinuţii de la Guantanamo, iar Al Qaeda sigur îi consideră un fel de fraţi de-ai lor mai oropsiţi.

Nu în ultimul rând, nu trebuie neglijat impactul mediatic. Dacă organizezi un atentat într-o ţară occidentală, televiziunile şi ziarele nu vor vorbi decât despre asta, iar agenţiile de presă vor transmite ştirea în toate colţurile lumii. La noi, dacă ai ghinion, fix în aceeaşi zi se împacă Tănase cu Bomba sexy şi mai prinzi la dracu’ deschidere de ziar.
www.dailycotcodac.ro

Efectul curentului alternativ asupra vasluienilor

Fiindcă sunt sigur că în urma ultimului articol vă lăsa gura apă după ştiri proaspete din judeţul Vaslui, vă oferim cea mai recentă întâmplare din Zona Crepusculară.

Pe la ora 1 noaptea, Neculai, un bărbat de 38 de ani dintr-o comună vasluiană, a avut nefericita inspiraţie să-şi scoată nepoţelul la plimbare. O să vă rog să nu vă lansaţi în calcule complicate cum ar putea un om de 38 de ani să aibă nepot, fiindcă o să vă doară capul şi, dacă nu aţi înţeles, ăsta e judeţul Vaslui, unde viaţa sexuală se desfăşoară în două intervale: până la 16 ani şi după 65 de ani. De asemenea, decizia de a ieşi la plimbare cu copchilul la 1 noaptea nu e atât de discutabilă pe cât vi s-ar putea părea, fiindcă la ora aia toate crâşmele sunt închise, deci şansele de a deveni victima colaterală a unei bătăi cu pari sau a unei înjunghieri între concubini sunt mai reduse (nu vreau să-mi imaginez cum e într-o comună din Vaslui ziua, cred că e mai sigur să-ţi plimbi nepotul în Fâşia Gaza).

Bun. După ce au făcut câţiva paşi în jurul comunei (eu nu ştiu cum în Vaslui ai putea avea curaj să ieşi practic din sat, sunt ferm convins că rişti te atace mutanţii sau oamenii nisipurilor), copilul a fost izbit de o sete năpraznică şi s-a dus la o cişmea. Cum a apărut cişmeaua într-un sat din Moldova, pe mine unul mă depăşeşte, cred că i-aş fi dat mai multe şanse unei filarmonici sau pinacoteci, dar mă rog. Pe când nepoţelul se adăpa (singur – iarăşi vă rog să nu începeţi să faceţi calcule câţi ani ar fi putut să aibă, la ce vârstă l-a conceput maică-sa, etc, fiindcă nici Pierre de Fermat nu a reuşit să lămurească tainele demografiei vasluiene), Neculai s-a căţărat pe stâlpul de înaltă tensiune. Până în vârf, acolo unde de obicei sunt fire neizolate. Şocant pentru copil (mai puţin şi pentru cei care ştiu fizică), cam în acelaşi timp în vârful stâlpului a apărut o flamă mare, care producea sunete neplăcute auzului. Ei bine, acea flamă era Neculai.

(s-ar putea să întrebaţi din nou: bine, dar ce căuta ăla să se suie, la 1 noaptea, pe un stâlp de înaltă tensiune? Nici noi nu ştim, oamenii de ştiinţă mai au încă multe de aflat despre comportamentul vasluianului în sălbăticie)

Speriat, micuţul a dat fuga acasă şi a adunat rudele. Acestea au dat fuga şi au constat că plodul minţise: Neculai nu era deloc o flamă mare şi urlătoare, ci aducea mai degrabă cu un cărbune. De asemenea, dacă încercai să-l atingi, mai şi pişca, al dracului. Au decis atunci să scoată tot curentul din el, poate-poate aşa redevine Neculai pe care îl îndrăgeau cu toţii, şi nu Torţa Umană din Cei Patru Fantastici. Aşa că au pus mâna pe lopeţi.

Dacă nu înţelegeţi la ce le-ar fi putut folosi lopeţile, înseamnă că nu prea aţi fost nici voi la orele de fizică. Teoretic, familia lui Neculai a încercat să-l lege la pământ. Practic, au reuşit mai degrabă să-l îngroape. Din fericire pentru bărbat, nu s-a sufocat cu glodul pe care îl aruncau rudele peste ele – şi asta fiindcă deja se stinsese de minute bune din cauza electrocutării.

Medicii de la salvare au totuşi o altă versiune. Ei spun că familia a minţit că Neculai s-ar fi curentat stând acasă, la televizor, dar a fost dată de gol de faptul că ambulanţa i-a găsit cadavrul într-o postură uşor diferită: în câmp, sub un strat gros de pământ. Bănuiala lor e că oamenii au vrut să-l ascundă pe defunct ca să facă mai târziu economie: să-şi aprindă de la el becurile, să-l pună la maşină când îi lasă bateria – iar când o fi mai descărcat, să-l pună pe Neculai pe prispă ca să se prăjească de la el ţânţarii.

În cazul, puţin probabil, în care această întâmplare vi se pare rodul unei imaginaţii bolnave, iată şi sursele: Monitorul de Vaslui, Vremea nouă şi Obiectiv de Vaslui.
www.dailycotcodac.ro

Ca in filme !!!!!!

Una dintre cele mai îndrăgite expresii din presa românească este “ca-n filme”. A spart cineva o bancă? “Jaf ca în filme”. A fugit de maşina poliţiei? “Urmărire ca în filme”. Şi-a căutat gagica din profesională, pe care n-o mai văzuse de 20 de ani, pentru că se săturase de uitat la pornache şi nu era atât de creativ încât să stea pe site-uri de agăţat? “Iubire ca-n filme”. Încăierările din mediul rural au devenit de mult “bătăi ca în filme”, cu toate că eu personal nu am văzut niciodată un film unde, de pildă, Bruce Willis şi Vandamme să bea răchie pe datorie din borcane de muştar, după care Vandamme să spună că ţiitoarea lui Bruce a fost văzută tăvălindu-se pe islaz cu Arnold, iar Bruce, pe fondul consumului de alcool, să-i crape capul cu un dispozitiv de tăiat coceni. După ce o să se difuzeze şi la noi Basic Instinct II, sunt convins că şi violurile de babe din Vaslui vor deveni “sex ca în filme”.

Serios acum, la ce se gândesc oamenii care dau asemenea titluri? De ce m-aş uita la o ştire cu o urmărire ca-n filme preluată de pe YouTube şi care se vede ca OTV-ul în vremurile lui bune, în loc să mă uit direct la un film cu urmăriri? Nu mai spun că pentru a fi urmărirea chiar ca-n filme ar trebui ca, de fiecare dată când o maşină se loveşte un pic cu janta de bordură sau zgârie altă maşină, să ia foc şi să explodeze instantaneu într-o mare de flăcări. Asta înseamnă că, în mod normal, după o ştire cu titlul “Urmărire ca în filme în Petroşani” ar trebui să urmeze ştirea “Zeci de morţi, sute de imobile şi autoturisme distruse de explozii în centrul Petroşaniului, comandantul poliţiei spune că îi va suspenda pe cei doi agenţi implicaţi în urmărire – un alb foarte curajos, dar cam nebun, şi un poliţist de culoare inimos, familist şi plin de umor -, dar cu inima îndoită, fiindcă-s cei mai buni oameni ai lui şi, în adâncul sufletului, ţine la ei ca la copiii săi”. Dacă ziariştii ar fi văzut vreodată o urmărire ca-n filme, ar şti că asta înseamnă, şi nu o Dacie cu număr de Teleorman plină cu beţivani ieşiţi de la o cumetrie care după ce e urmărită zece minute de poliţie se opreşte fiindcă i s-a spart baia de ulei într-o groapă în carosabil. Dacă zice la ştiri “Urmărire ca în filme prin centrul Braşovului”, păi ar trebui să puneţi imediat mâna pe telefon ca să-l sunaţi pe Eftimie: “Bă, eşti bine, nu ţi-au rechiziţionat poliţiştii maşina ca să urmărească ceva mafioţi periculoşi şi au căzut cu ea într-o prăpastie, sigur nu ţi-a explodat casa din cauză că s-a izbit un Tico de ea?”.

De fapt, dacă ne uităm mai bine, urmăririle, jafurile, violurile şi bătăile ca în filme sunt nişte urmăriri, jafuri, violuri şi bătăi absolut normale (mă rog, pe cât de normale pot fi asemenea evenimente în afara judeţului Vaslui) despre care autorul ştirii nu a găsit nimic mai bun de spus. De aceea, cred sincer că, de dragul eticii jurnalistice (habar nu am ce e asta, dar vorbeşte des despre ea Tatulici, deci sigur e ceva lăcrimos şi important), ar fi mai bine ca ziariştii să renunţe la expresia “ca în filme”. Acum sincer: “urmărire prin centrul Braşovului” nu sună oricum destul de spectaculos? Vă daţi seama că infractorii ăia trebuie să ştie sensurile unice ca pe poezie?
www.dailycotcodac.ro

Drogurile uşoare şi ardelenii

Intr-o seară, ba chiar noapte, în timp ce Julius aştepta cu sufletul la gură încă un text prost de la mine, stăteam la o palavră cu amicul Cladiu Teohari, un om care, conform propriilor declaraţii, mai este numit aşa doar de bunica sa.

Acesta era destul de convins că de-a latul Europei se împrăştie un nor de fum atmosferic ce se transformă în tendinţe de legalizare a drogurilor uşoare. În Polonia ai voie să deţii vreo două grame de marihuana fără probleme, în alte ţări ai voie să deţii chiar un polonic de haşiş. Cică tendinţa asta, combinată cu declaraţiile şefului statului, ar putea aduce în România dreptul la fumat altceva decât ţigări, fără ca poliţiştii comunitari să te întrebe de ce râzi şi ai ochii lucioşi atâta timp cât ţara este încă în criză economică şi programul Rabla nu a avut succesul scontat.

Mi-am declarat împotrivirea faţă de această măsură ipotetică, îngrozit de ce aş putea să văd la televizor în următoarele luni. Ştirile de la ora 5 ar fi destul de confuze: „Doi ţărani din Apaţa şi-au caftit cu bongurile după ce au fumat ceva la cârciuma din sat”sau „Un incendiu din Orodel, judeţul Dolj, a lăsat trei comune fără curent în râsetele locuitorilor veniţi să inhaleze fumul din căpiţele de iarbă” ar fi la ordinea zilei.

Mult mai nasoale ar fi talk-show-urile serioase în care vor fi invitaţi tot felul de papagali să-şi dea cu părerea despre subiect. Sindicatele din ramură ar veni să protesteze împotriva ierburilor de import, care falimentează producătorii autohtoni. În plus, Tatulici va găsi o băbuţă prin fundul Moldovei care se va plânge că „nu se mai face haşişul ca pe vremuri, maică, ne adunam toate la şezătoare, desţeleneam cânepa şi doineam doine”. Plus că bătrâna aia va avea o pensie de 50 de lei, motiv pentru a fi înfierată încă o dată legea pensiilor.

(O paranteză, chiar vreau să văd cum e Tatulici fumat, trebuie să fie ceva monumental)

Nişte de-ăştia de la guvernare se vor gândi să mai pună o acciză pe joint, în timp ce opoziţia se va da de ceasul morţii că dreptul la „a te face praf” este un drept fundamental al omului. Social democraţii vor cere să se dea ţigări în funcţie de nivelul de trai, adică putorile, portarii şi vânzătoarele de şaorme să le primească pe gratis, de la medicul de familie, în timp ce unii de teapa lui Patriciu să plătească acciză triplă şi să dea averea înapoi poporului.

Cel mai nasol o să fie de ăştia care vând chestii etnobotanice. Atunci vor fi amendaţi că vând tot felul de ierburi despre care lumea crede că ar fi canabis şi marihuana şi, când colo, ei vindeau gazon, muşeţel şi busuioc
www.dailycotcodac.ro

Nobelache – micul Nobel !!!!

Noi, românii, suntem poporul care produce cele mai multe mici genii de pe planetă. Nu suntem contemporani cu nici un Einstein român, dar am avut-o, în schimb, pe micuţa Picasso, îl mai avem pe micul Mozart şi în plus mai descoperim în fiecare an şi vreo trei de mici Eminescu (probabil, doi dintre ei sunt epigonii adevăratului mic Eminescu).

Din nefericire, cam pe la vârsta de 20 de ani, micile genii manifestă tendinţa naturală de a deveni funcţionari, instalatori sau coafeze (ceea ce explică, de altfel, şi faptul că nu suntem abonaţi permanenţi la Premiul Nobel, poate şi faptul că micuţa Picasso s-a oprit din creştere înainte să aflăm cum o cheamă în realitate). Asta pentru că, de regulă, marile genii nu se trag din micile genii, ci din nişte loaze pe care profesorii lor ar fi pariat mai degrabă că ajung fotbalişti sau taximetrişti (în caz că vă gândiţi să mă contraziceţi şi să-mi daţi exemplul cu Mozart, vă reamintesc faptul că visul omenirii nu sunt tocmai copiii psihotici şi bolnavi de maladii genetice).

Statistica arată că geniile nu sunt genii de mici. Lui Napoleon, de pildă, nu-i spunea nimeni “micul Hannibal”, ci “ăla micu’ al lui Bonaparte de la 3”; lui Eminescu i se spunea probabil Mişu, şi nu “micul Alecsandri”, iar lui Alarik nu-i spuneau niciodată copiii la şcoală “micul Attila” (bine, e drept că Alarik nici nu se prea omora cu şcoala). Şi nici Romei nu i s-a spus vreodată “micul Babilon” sau “mica Atena” (sau “micul Paris”, dacă vi se pare un exemplu mai potrivit).

Ca să luăm şi noi ceva, o idee foarte bună ar fi ca micilor genii din România să li se decerneze micul Premiul Nobel, care s-ar putea numi Nobelache (şi care, normal, ar trebui decernat de către mica Academie Suedeză). Aşa, poate ar lua şi Cărtărescu, micul nostru Marquez, un Nobel.
www.dailycotcodac.ro

Soluţie pentru stejarii noştri

Aflu că în îmbulezeala cu bătaie pe bormaşini de la un magazin de bricolaj din Iaşi o bătrânică a fost călcată în picioare de diverşi demenţi aflaţi în sevraj după unelte de casă şi grădină.

Sunt aproape convins că acea bătrânică este una antrenată (sper că s-a salvat mamaia), mai ales că în Iaşi au loc des astfel de grămezi organizate, cum e, de exemplu, cea de sf. Parascheeva. Altfel nu pot să-mi explic de ce a sărit cu capul înainte într-o asemenea manifestaţie.

Revenind la rugby, dacă aş fi antrenorul naţionalei aş aduce o haită de bătrânele de-astea la antrenament să-i călesc pe băieţii noştri. Bănuiesc că este mult mai usor să ţii piept unei mulţimi de francezi antrenaţi să ia pumni în gură la grămadă decât unei hoarde de moldoveni dispuşi să cumpere orice la discount, sau unui grup compact de bătrânele creştine.
www.dailycotcodac.ro

Sexul în filmele americane !!!

Astăzi vom vorbi din nou despre un subiect de larg interes, respectiv despre modul în care oamenii fac dragoste în filme. Mai exact, americanii şi românii, pentru că, din câte am observat noi pe canalele de filme, alte popoare nu mai fac filme.

Fie că e comedie romantică sau superacţiune, eroii americani fac sex cât mai îmbrăcaţi, încercând să-şi păstreze pe ei cât mai multe articole vestimentare chiar şi în culmea pasiunii. Am văzut un film erotic unde amândoi purtau blănuri (vă rog să nu faceţi glume cazone, de pildă să întrebaţi dacă nu cumva era un film din anii ’70 şi alea nu erau tocmai blănuri de animale). Se pare că americanii gândesc că reuşita unui act sexual e direct proporţională cu numărul de haine pe care le ai pe tine. A doua zi probabil îşi povestesc: „Dragă, am făcut sex cu unu’ bun rău. Avea pe el în timpul ăsta o cămaşă, două pulovere, izmene de iarnă, pantaloni, bocanci şi o pelerină de ploaie. Nici nu-ţi poţi imagina cât de mişto a fost!“. Pe de altă parte, la noi, majoritatea bărbaţilor stau în casă în chiloţi, maieu şi şlapi şi atunci când primesc musafiri, darmite la sex. Orice român decent s-ar gândi că, cu cât ai pe tine mai multe haine într-o asemenea situaţie, cu atât o să le mototoleşti mai tare, ba rişti să le şi pătezi.

În acelaşi timp însă, tot în filmele americane oamenii îşi rup hainele de pe ei când fac dragoste şi îşi fac praf jumătate de garderobă. Americanul n-are nici o jenă să-i rupă fetei rochia de 5.000 de dolari făcută la comandă şi pe care acum o poartă prima oară. Nici americanca nu se ruşinează, ca să-i arate cât îl iubeşte, să-i rupă nasturii de la sacoul Armani şi cravata de mătase italienească. Nici nu le-ar trece prin cap să rupă ceva ieftine, de pildă şosete din hypermarket sau chiloţi bărbăteşti tetra. În lumea filmelor americane, să distrugi haine sub 1.000 de dolari cu ocazia unei partide de sex e o chestie extrem de meschină. Cu siguranţă că eroinele gândesc ceva de genul: „Bun, i-am sfâşiat sacoul, i-am tăiat cămaşa, pantofii au zburat de mult pe geam, cu ochelarii am dat de podea – şi totuşi s-ar putea să nu creadă că ţin la el. Ce pot să mai fac, că acu’ e dezbrăcat, nu mai am ce să-i stric. A, ia uite! A uitat să-şi scoată Rolexul de la mână! Ce-ar fi ca, într-un moment de extaz, să i-l izbesc de tăblia patului până se sparge? Asta sigur o să-i arate cât de mult îl iubesc!“.

Românul, pe de altă parte, îşi strânge frumos hăinuţele, le pune pe umeraş sau în coşul de rufe murdare, eventual mai găseşte şi o pereche de şosete murdare sub pat, le împătureşte şi le bagă şi pe ele în coş, apoi întreabă: “Da’ noi haine curate mai avem pentru săptămâna viitoare?”. Abia atunci când e absolut sigur că garderoba sa e în afara oricărui pericol imaginabil, un compatriot de-al nostru trece la fapte. Chiar dacă i se-nţepeneşte un fermoar, nu rupe haina şi nici n-o taie cu un cuţit sau o daltă pentru gheaţă; se duce frumos pe balcon, caută în dosul anvelopelor de iarnă şi al damigenelor cu răchită până găseşte un patent şi repară fermoarul. El gândeşte practic: „Bun, m-am îmbrăcat frumos pentru asta, îmi place de ea, dar ăsta nu-i un motiv să ne rupem hainele de pe noi“.
www.dailycotcodac.ro

Portretul-robot al teroristului român

Românii se pot lăuda, asta e sigur, cu cei mai leneşi terorişti din lume.

În alte ţări, teroriştii se agită, îşi fac relaţii printre dictatori ca să primească bani pentru arme, schimbă 20 de telefoane şi de IP-uri ca să nu-i depisteze poliţia, îşi amenajează în subsol ateliere de bombe artizanale, se ascund prin peşteri în creierii munţilor – şi de obicei, pe lângă toate astea, mai au şi un serviciu de opt ore unde ajung primii la birou şi fac cele mai frumoase PowerPoint-uri numai ca să nu dea nimic de bănuit.

Teroristul român, în schimb, e de obicei şomer, stă toată ziua acasă şi îi e lene să iasă şi până la locul atentatului. Faptul că toţi autorii ameninţărilor cu bombă din România sunt prinşi în câteva ore arată clar că teroristul român nu are nici măcar bunul-simţ să meargă până la poştă ca să sune de la telefonul public sau măcar să-şi facă un cont de mail cu un nume fictiv. Nu, el sună de pe fixul lui de acasă (eventual şi după 7 seara, când e gratis şi poate ameninţa şi o oră fără să facă adiţionale) şi dă mailuri autorităţilor de pe aceeaşi adresă formată de obicei din nume+prenume+anul naşterii+yahoo.com de pe care şi-a făcut şi Internet bankingul, şi conturile pe site-urile de pornache şi s-a înscris şi pe vreo două trackere de torente.

Ideea că ar putea fi nevoit chiar să fabrice o bombă, să tragă cu arma sau să deturneze un avion trebuie că-l înspăimântă pe teroristul român. Păi asta ar însemna mai întâi să se radă, să facă un duş, să caute ceva haine curate… Şi ar vrea să şi termine treaba în maximum două ore, că atâta îi ia să se descarce ultimei serii din “Lost” şi teroristul român ar vrea să o vadă înaintea tuturor, ca să le poată strica după aia plăcerea povestindu-le episoadele pe mess.

E bine că teroriştii români nu au descoperit încă atentatele cu maşini-capcană, că probabil li s-ar face silă să iasă ei personal în trafic şi ar ruga un prieten să le ia el maşina-capcană şi să meargă în locul lor. Sau, şi mai probabil, nici măcar n-ar muta maşina-capcană din faţa casei, ca să nu-şi piardă locul de parcare.
www.dailycotcodac.ro

O istorie a ospitalităţii româneşti (3)

Am văzut în primele două părţi ale mini-serialului nostru cum s-a manifestat tradiţionala ospitalitate românească de-a lungul veacurilor. Am mai putea adăuga şi alte exemple. Vlad Ţepeş le-a ţintuit turbanele în cap cu cuie membrilor corpului diplomatic otoman deoarece nu s-au descoperit în faţa lui – drept pentru care după aia nici taximetriştii n-au mai vrut să ia comenzi la el la palat, iar când suna Vodă după o pizza era minţit că nu se fac livrări la el în zonă, deşi Ţepeş vedea clar cum boierii se ascund prin cotloane ca să roadă la o focaccia. Chiar şi marele Ştefan, la Codrii Cosminului, i-a atacat pe polonezi deşi în principiu cam era aliat cu ei (am spus “cam aliat” pentru că – multe popoare au aflat între timp asta – românii au un mod propriu de a interpreta termenul de “aliat”).

Şi cel mai faimos rege al Suediei, Carol al XII-lea, a căutat să se bucure de faimoasa noastră ospitalitate după ce a eşuat în invadarea Rusiei (Carol nu prea se uita la Discovery se pare, că atunci imediat ar fi zis “bă, deci Hitler şi Napoleon n-au putut face chestia asta, ia să mă apuc eu de altceva, de pildă de bricolaj”). Deşi cea mai mare parte a cavaleriei lui Carol era formată din mercenari moldoveni (un fel de căpşunari, dar ceva mai paşnici, în sensul că nu te tăiau dacă-i rugai să-şi stingă ţigara sau să vorbească mai încet), domnitorul de la Iaşi tot s-a plâns la Înalta Poartă de călăreţii regelui suedez care îi strică lui bunătate de ţară cu obiceiurile lor urâte – alcoolism, violenţă, bătrâne violate şi alte asemenea practici care numai prin judeţele sărace din nord-estul Scandinaviei s-au mai văzut.

Ca o concluzie, putem să remarcăm faptul că inclusiv latinitatea noastră e o dovadă clară că nici cei mai jegoşi barbari nu şi-au dorit să se stabilească aici. Până la urmă, toţi au cedat în faţa ospitalităţii nostre: şi goţii, şi gepizii, până şi pecenegii. Despre ultimii putem spune că erau nişte oamenii cu standarde foarte joase, aveau nevoie doar de o piele de animal să se învelească şi de un codru de pâine, dar chiar şi ei au cedat în faţa ospitalităţii nostre şi au preferat să migreze la sud de Dunăre. E greu de imaginat ce au putut face ai noştri ca să-i facă până şi pe pecenegi să se simtă nedoriţi.

- sfârşit –
www.dailycotcodac.ro

O istorie a ospitalităţii româneşti (2)

Dintre toate popoarele care ne-au călcat vreodată pragul, cel mai bine i-am primit pe turci. Probabil sunteţi familiarizaţi cu tactica pământului pârjolit, care constă în arderea holdelor şi otrăvirea fântânilor – ei bine, turcii trebuie că au făcut ochii cât cepele văzând un popor care îşi incendiază singur patria. Bătea bietul sultan amar de drum să devasteze şi el o ţară şi, când colo, o găsea gata devastată de locuitori. Unde mai pui că turcii n-ar fi produs atâtea stricăciuni, ardeau câteva sate şi oboseau, dar voievozii români, oameni simţiţi, porunceau să fie arse toate satele, ca să fie siguri că nu ajung turcii undeva şi e satul în picioare, să se facă de râs că i-a luat invazia prin surprindere. Probabil că după două, trei expediţii militare, sultanul nici n-a mai trimis vreo armată, îmbrăca pur şi simplu nişte actori în ieniceri şi-i punea să stea mai la vedere pe malul Dunării – a doua zi, când fumul gros acoperea Ţara Românească, ştia că valahii şi-au pus singuri foc şi lăsa oamenii să plece pe la casele lor.

Avantajul tătarilor era că, fiind mai iuţi decât turcii, deseori ajungeau înainte să dea foc românii. Vă imaginaţi situaţiile jenante în care tătarii ajungeau mai devreme şi câte un răzeş se jura pe ce are mai scump: “Frate, mă crezi, exact acum mă pregăteam să-mi pârjolesc ogorul! Uite, sunt cu făclia în mână!”.

În schimb, dezavantajul tătarilor consta în aceea că, de regulă, năvăleau în Moldova, unde nu speriau pe nimeni – serios, cam ce puteau să facă nişte bieţi mongoli ca să-i îngrozească pe moldoveni? Să violeze bătrâne? Să se omoare cu topoarele la beţie? Noi n-am găsit nici un lucru de genul ăsta pe care un vasluian destoinic să nu-l fi deprins cu mult înainte de invaziile tătare. Ba chiar e posibil ca tătarii să fi venit la început citind în şaua calului şi ascultând Bach şi să-i fi stricat pe parcurs năravurile locuitorilor. Plus că nefericitul han probabil se dădea cu capul de pereţi când vedea Hoarda de Aur întorcându-se încărcată cu baloţi de tenişi şi treninguri chinezeşti şi îşi blestema soarta nemiloasă: “Mama mă-sii, unde n-am avut şi noi norocul să fim vecini cu Franţa sau Germania!”.

Nici regele polonez Ioan III Sobieski n-a avut mai mult noroc. De pildă, la Cetatea Neamţului, plăieşii au refuzat să-i deschidă (cu ăsta nici nu aveam de ce să fim ospitalieri, doar cu vreo trei ani în urmă salvase Europa de turci). Probabil că, harnici cum îi ştim, moldovenii i-au strigat peste zid lui Sobieski: “Vino şi tu în week-end, mă, că în timpul săptămânii nu ne vedem capul de treabă”.

(mâine: nici măcar cei mai jegoşi barbari n-au vrut să se stabilească aici)
www.dailycotcodac.ro

O istorie a ospitalităţii româneşti (1)

Dacă poporul român este cunoscut pentru ceva, acel ceva este ospitalitatea. Întrebaţi orice italian, austriac sau neamţ poftiţi şi veţi primi acelaşi răspuns plin de bunăvoinţă: “Românii? Ospitalieri, domnule!”.

Ospitalitatea românească are o tradiţie lungă şi se pare că această însuşire aleasă a popoarelor a fost semnalată pentru prima oară chiar pe meleagurile noastre. Vă amintiţi legenda lui Dromihete şi Lisimah? E una dintre cele mai frumoase şi mai credibile legende din istoria noastră – ce puteau să-şi spună geţii la vederea lui Lisimah, decât: “Băi, ăsta vine din străinătate, are bani, nu glumă! Ia să-i punem vesela aia bună, din aur, poate se simte şi ne pică şi nouă ceva”? Legenda se termină cu un soi de morală (noi nu suntem totuşi prea convinşi că strămoşii noştri posedau această lăudabilă înclinaţie către etică), dar e mai sigur că geţii s-au prins rapid că n-au ce stoarce de la Lisimah, i-au luat farfuriile de aur de sub nas şi l-au poftit afară, bodogănind în urma lui: “Nişte amărâţi, dacă o duceau aşa bine în Macedonia nu veneau ei în Tracia. Şi Lisimah ăla, la el în ţară e muritor de foame şi vine la noi să-şi dea aere de prinţ”.

Şi pe romani se ştie că i-am primit ospitalier. Se vede şi pe Columnă – de pildă, în scenele alea cu capete de romani înfipte în ţăruşi pe ziduriler cetăţilor dacice (vă daţi seama ce se bucurau romanii când vedeau aşa ceva: “Ia uite, Cassius, ăla nu-i capul lui văru-tu? Cred că i-a plăcut aici, fii atent ce rânjet are pe faţă”). De asemenea, un alt semn de ospitalitate e că romanii au plecat după doar un secol şi jumătate – la popoarele mai puţin primitoare au stat sute de ani şi le-au făcut apeducte, drumuri şi teatre. Se poate să fi vrut să ne construiască şi nouă câte ceva, dar să fi renunţat până la urmă din cauza dispariţiei misterioase a materialelor de pe şantier. Nu s-a dovedit niciodată, dar asta ar putea avea legătură cu un alt obicei al pământului, acela de a servi pe cineva când te roagă frumos: “Auzi, poţi să-mi faci şi mie rost de un car de ciment, că am şi eu de făcut o lucrare?”.

În stânga: împăratul Traian, privind cam cu scârbă la poporul pe care urma să-l cucerească.
În dreapta: rafinatele bibelouri dacice “Cap de roman înfipt în par”, pe care strămoşii noştri le ţineau în bibliotecă alături de superbele volume legate în piele. De regulă, chiar în pielea autorului.

În fine, în alte provincii, legionarii îşi luau soţii din rândul populaţiei indigene şi trăiau fericiţi cu ele până la adânci bătrâneţi. Se pare că în Dacia toate femeile acceptabile erau fiice de tarabostes în rezervă şi chiar şi pentru un legionar călit în lupte era prea mult să-l suporte pe tata socru: “Şi unde zici că ai făcut perioada? Pe Rin? Păi aia e armată, mă, băiatule? Să vezi tu dacă făceai la Bârlad şi aveai vreun sergent lipovean de-ăla al dracului, cum frecai veceul cu periuţa de dinţi…”. După care urma o poveste nesfârşită despre cum a făcut el armata la care de luptă, cum săreau gardul unităţii şi agăţau roxolane…

(Mâine: turcii, tătarii şi regele polonez Sobieski sunt primiţi cu ospitalitate. Turcii şi tătarii rămân îngroziţi de obiceiurile locuitorilor, iar regele Sobieski este confundat de moldoveni cu vărul Costel din Paşcani şi lăsat să sune la uşă până se plictiseşte).
www.dailycotcodac.ro

Descălţarea musafirilor în folclorul poporului român !!!

Printre frumoasele obiceiuri vechi de milenii ale neamului nostru (nu le reluăm acum, le cunoaşteţi cu siguranţă), unul ne deosebeşte de orice popor de pe această planetă. E vorba de descălţatul musafirilor atunci când intră în casă.

Din păcate, nu ni s-a păstrat paragraful din Herodot unde acest menţiona originea acestui obicei încă de la vechii geţi, dar se pare că, atunci când renumitul istoric din Halicarnas a făcut prima sa vizită în coliba unui strămoş de-al nostru, acesta i-a spus, politicos: “Nu vă supăraţi, nu vreţi să vă scoateţi sandalele? Ştiţi, abia am făcut curat şi n-aş vrea să stricaţi paiele de pe jos. Sunt proaspete şi se zgârie foarte uşor”.

Deşi de atunci au trecut două milenii şi jumătate, neamul românesc continuă să păstreze cu mândrie această tradiţie. În Versailles, la Casa Albă sau pe Staţia Spaţială Internaţională nu vi se va cere să vă scoateţi încălţările; în schimb, în cel mai umil apartament confort II din Berceni o să fiţi rugat să lăsaţi pantofii la intrare, ca să nu zgâriaţi gresia şi să nu faceţi mizerie. Deşi aţi putea crede opusul, de fapt cererea este absolut întemeiată, deoarece gresia, mai ales cea de trafic, este un material sensibil, aproape la fel de fragil precum cristalul de Boemia, astfel că trebuie tratată cu aceeaşi gingăşie ca un bebeluş.

Îndeobşte, tradiţia descălţatului se îmbină armonios cu o altă datină străbună: cea a utilizării şosetelor până la ultima suflare. Cum unii musafiri nu vin direct de acasă, ci poate au mai fost înainte şi 8-9 ore la muncă, vizita poate oferi un bun prilej atât pentru un festin olfactiv, cât şi pentru rememorarea unor clipe de neuitat din perioada stagiului militar. De asemenea, deoarece în ultima vreme s-a împământenit şi la noi purtarea şosetelor albe, foarte potrivite la costum , a apărut un nou risc. Mai precis, purtarea unor ciorapi noi, în cazul în care sunt de culoare deschisă, nu garantează neapărat o seară perfectă, proprietarul şosetelor albe nefiind preţuit tocmai pentru rafinamentul său.

Pentru a preveni astfel de incidente ce pot afecta întrucâtva o cină apetisantă, unii amfitrioni le oferă oaspeţilor papuci de casă. Tradiţia cere ca aceştia să nu fie noi-nouţi, ci să mai fi fost purtaţi înainte măcar un an – doi, preferabil de o rudă vârstnică sau de un membru al familiei care a fost cadru activ al armatei; de asemenea, să fie făcuţi din material textil, nu din plastic, care nu transmite în niciun fel simţurilor amintirea melancolică a fostului purtător al papucilor.

În fine, la finalul vizitei musafirul neavizat ar putea să mai aibă parte de o surpriză plăcută, mai ales în cazul în care a remarcat şi alţi oaspeţi care au plecat înaintea lui şi mai ales dacă aceşti oaspeţi purtau trening . Surpriza constă în dispariţia încălţărilor lăsate la uşă. Fiţi însă fără grijă: o gazdă perfectă poate să le ofere musafirilor măcăr o pereche de bocanci de epocă. Ca un beneficiu suplimentar, aceste încălţări vor atrage invidia pensionarilor de la scară, care ştiu că în ziua de azi nu se mai fac lucruri trainice, ca pe vremuri. Oaspetele trebuie să aibă însă mare grijă să nu arunce bocancii după utilizare, deoarece la următoarea vizită îi vor fi ceruţi înapoi. Cu această ocazie va afla şi în ce constă valoarea lor sentimentală. “Au fost ai lui străbunicu’, i-a purtat două luni încontinuu în tranşee la Mărăşeşti. După aceea l-au demobilizat, că l-au găsit cu lepră”.
www.dailycotcodac.ro

Vasluianul care n-a vrut să bea cu îngerii !!!

În ajunul frumoasei sărbători de 8 martie, bârlădeanul C. T. s-a trezit negru de supărare. Motivele rămân necunoscute – se poate să se fi contrazis cu vecinul său în legătură cu paradoxul lui Russel, vecinul fiind cunoscut în oraş ca un susţinător al teoriei naive a mulţimilor. La fel de bine, se poate ca eroul nostru să fi fost doar mahmur de la vinul pe care-l băuse cu o seară înainte şi care probabil avea ceva E-uri şi alte blestemăţii în el, că altfel nu se poate explica starea îngrozitoare în care se găsea bârlădeanul nostru după numai 4 litrişori.

Indiferent care era cauza, C. T. simţea că viaţa este absolut mizerabilă, aşa că s-a hotărât să facă un gest decisiv. Nu, bârlădeanul nostru nu se hotărâse ca, pentru prima dată în ultimele două decenii, să-i dea consoartei sale de 8 martie şi altceva decât o pereche de palme. Decizia sa, ceva mai puţin revoluţionară, era să-şi dea foc, deoarece viaţa sa era prea mizerabilă.

În acest scop, C.T. şi-a luat credincioasa-i damigeană şi a mers la depozitul din colţ pentru a-şi procura mai întâi o cantitate respectabilă de vin. Pe acesta l-a şi băut, fiindu-i milă ca bunătate de licoare bahică să-i supravieţuiască şi să ajungă s-o bea vreun alcoolic împuţit. În al doilea rând, având acum la dispoziţie un recipient gol cu un volum apreciabil, a profitat pentru a scoate benzina din rezervorul maşinii sale. Maşina oricum nu prea o folosea, deoarece făcuse şcoala de şoferi treaz, astfel încât cunoştinţele dobândite cu acea ocazie erau absolut inutilizabile; ca urmare, i s-a părut mult mai de viitor să folosească bezina pentru a-şi da foc.

Odată umplută damigeana cu combustibil, C. T. a constatat însă că benzina căpătase un plăcut iz de vin, moştenit de la precedentul ocupant al recipientului. Şi ce să vezi: nu doar aroma, ci şi gustul vinului se lipise un pic de combustibil! Ca urmare, C. T. a tras aer în piept şi a dat pe gât şi benzina, ca să fie sigur că nici pe aceasta n-o să o bea cineva după iminenta lui moarte într-o mare de flăcări.
În acest moment, însă, C. T. şi-a dat seama că planul său avea o mică hibă. O dată benzina băută, nu mai avea ce să-şi toarne în cap pentru a-şi da foc. De asemenea, nici nu-i mai rămăsese nimic de băut. Abia acum viaţa sa era absolut mizerabilă. Fireşte, a făcut tot ce se mai putea face într-o asemenea situaţie: a început să răcnească, atât pentru a se plânge de nimicnicia existenţei sale, cât şi, poate, deoarece combustibilul băut îi provoca nişte arsuri oribile. Familia, înspăimântată de urletele sale, l-a urcat rapid într-un taxi, nu înainte de a-l avertiza pe şofer să fie cu ochii pe rezervor, ca să nu-l dea pe gât şi pe ăsta nebunul, şi l-a transportat la spitalul municipal.

După patru ore de spălături stomacale, medicii i-au scos toată benzina din stomac. C. T. nu a avut nici o pretenţie şi chiar a consimţit să doneze întreaga cantitate de benzină pentru nevoile spitalului, cu condiţia să-i fie înapoiat vinul recuperat din benzină. Doctorii au pretextat că, Dezi Doamne, n-ar fi recuperat nici un vinişor, dar C.T., care numai prost nu era, i-a simţit că mint: “Ai dracu’ moldoveni, ăştia n-ar împărţi băutura cu nimeni”.

(Notă: deşi pare greu de crezut, şi acest text e bazat pe un caz real, luat din excelentul cotidian Obiectiv de Vaslui) .
(www.dailycotcodac.ro)

Tragedii pe sosele !!!!!!

Băieţel sau fetiţă. Cum să dresaţi barza ;)

Generaţii de bărbaţi, unii misogini din start, alţii deveniţi misogini pe parcurs (cam după ce barza le-a adus şi a treia oară tot fată), au visat la această mare inginerie: cum să i-o pui nevestei astfel încât plodul rezultat să aibă exact sexul pe care ai tu chef să-l aibă. Probabil că vă gândiţi că aşa ceva e imposibil. Vă înşelaţi! Există o metodă şi nu e foarte complicată.

E deja de notorietate faptul că bebeluşul se formează atunci când spermatozoidul unui domn se întâlneşte cu ovulul unei doamne. Întâlnirea are loc de obicei în trompa doamnei (trompa uterină). Spermatozoizii sunt (ca şi oamenii) de două feluri: unii poartă bagajul genetic al unui viitor băieţel (conţin cromozomul Y), iar ceilalţi bagajul genetic al viitoarei fetiţe (conţin cromozomul X).

Spermatozoizii Y (să le zicem băieţeii) sunt mai uşori şi se mişcă mai repede. La scurt timp după ce domnul ejaculează, spermatozoizii Y se desprind din pluton ca nişte ciclişti în Turul Franţei şi ajung primii în trompa doamnei. Dacă aici dau peste un ovul fecundabil, conducătorul plutonului (la ei competiţia este foarte dură) intră în ovul şi, peste nouă luni, doamna va lansa un băieţel. Dacă în trompă nu există la momentul respectiv nici un ovul disponibil, ”băieţeii” se pun pe aşteptat. Problema este că ei nu pot să aştepte prea mult. Rezervele lor de energie sunt relativ scăzute şi în consecinţă încep încet, încet să moară.

Între timp, ajung în trompă şi spermatozoizii X – fetiţele. Acestea se mişcă mai încet, dar sunt mai rezistente şi mai insistente. Dacă ovulul doamnei catadicseşte să-şi facă apariţia în acest moment în trompă, va fi fecundat de un spermatozoid X şi rezultatul final va fi o fetiţă.

În general, ovulul îşi face apariţia în trompa uterină aproximativ la mijlocul ciclului menstrual. De pildă, dacă doamna are un ciclu de 28 de zile, fenomenul (ovulaţia) are loc în a paişpea zi. Prin urmare, dacă asta este ziua în care i-aţi pus-o fără prezervativ, aveţi şanse serioase să aflaţi mai târziu că aveţi un băieţel. Dacă acţiunea are loc însă mai devreme (în a doişpea zi, de exemplu) veţi fi tată de fată.

Trebuie menţionat şi faptul că ovulul rezistă în trompa uterină cam 72 de ore, timp în care este, la o adică, fecundabil.
În concluzie, dacă partida de amor decisivă are loc fix în ziua ovulaţiei, sau in primele 48-72 de ore după, rezultatul final va fi de sex masculin. Dacă are loc înainte, va trebui să cumpăraţi scutece roz.

P.S. Nu este bătut în cuie că ovulaţia are loc matematic, la mijlocul ciclului menstrual. Dacă vă preocupă foarte tare să aflaţi exact în ce zi se produce, trebuie măsurată zilnic temperatura intra vaginală (cu un termometru introdus în fiecare dimineaţă la locul faptei). În fiecare zi, termometrul va arăta aceeaşi temperatură, cu excepţia zilei Z, când va arăta cu 0,5°C mai mult.
(www.dailycotcodac.ro)

Prima mea amintire !!!!!

Stateam linistit si plictisit de moarte in burta mamei....cand nervos cu cordonul omblical in mana...m-am hotarat sa pun capat la totul(o sinucidere rapida si sigura).....dar s-a intamplat o minune...Dupa o ecografie tatal meu a parasit-o pe mama asta pentru ca eram ceva de genu (vezi poza).... si atunci mama din cauza socului suferit a luat-o razna si a inceput sa bea, sa fumeze, sa se drogheze s.a. si ca printr-o minune totul ajungea la mine.... Atunci am renuntat la gandul sinistru al sinuciderii pentru ca am realizat ca viatza e frumoasa....:))

Cu o mica intarziere un mesaj de 8 martie !!!!!

Da, suntem misogini. Da, nu ne stă capul decât la bere şi fotbal. Da, suntem nişte putori. Da, suntem tirani şi feudali. Da, minţim precum respirăm. Da, suntem laşi, ipocriţi şi lipsiţi de coloană vertebrală. Da, suntem porci. Dar noi vă iubim aşa cum sunteţi! La mulţi ani!

Să ne intoxicăm pios !

La insistenţele publicului nostru cu frica lui Dumnezeu, l-am rugat pe doctorul Şendroiu să ne spună cât de bune sunt produsele de post comercializate în hipermaket. Întăresc ele şi trupul în aceeaşi măsură în care învigorează spiritul creştinilor care le înghit cu evlavie? Mai băga şi sfântul Augustin câte un pateu de soia când simţea că-i slăbeşte credinţa? Nu mai ales întâmplător ziua de miercuri pentru a vă răspunde la toate aceste întrebări, fiindcă vinerea e zi scurtă la creştini şi pe la 1 deja sunt toţi la Mc.

Bănuiesc că preafericitul care a inventat postul Paştelui avea ceva cunoştinţe medicale şi nu era chiar rău intenţionat. Din punct de vedere medical, menirea iniţială a postului a fost aceea de a-i ajuta pe enoriaşi să-şi destupe arterele înfundate cu slănina ingurgitată în timpul iernii.
Analizînd foarte pragmatic, putem afirma că, de-a lungul secolelor, postul Paştelui i-a ajutat pe creştini să gândească mai bine (prin faptul ca le permitea să transporte ceva mai mult oxigen la creier, printre plăcile de aterom), să muncească mai eficient (se mişcau mai uşor, datorită reducerii cantităţii de osânză de pe burdihan şi a colesterolului din vene si artere) şi nu în ultimul rând să se înmulţească mai plăcut (prin ameliorarea erecţiei, funcţionarea sistemului erectil masculin fiind serios şifonată de grăsimile din sânge).

Discrepanţa semnificativă dintre speranţa de viaţă a călugărilor comparativ cu restul poporului acum 150-200 de ani ne arată importanţa slăninii de porc, precum şi a faptului că penicilina nu era încă inventată.

Inventarea penicilinei nu a dus totuşi la egalizarea speranţei de viaţă între asceţi şi laici, între timp apărând cola, margarina şi fast food-ul.

Slavă Domnului, Coca Cola e de post!
Pe vremea când era bunica fată, meniul de post presupunea urzici, ridichi, ştevie, păpădie, gulii, prune uscate, nuci, mere, linte, fasole, mămăligă, ceapă etc.

In prezent, coloana vertebrală a postului în fascinanta noastră patrie a ajuns să fie formată din margarină şi soia. Crenvurşti de soia, mici de soia, pateu de soia, cârnaţi de soia. Orice cetăţean cu frica lui Dumnezeu, ghiul pe inelar şi unghie lungă la degetul mic împinge mândru la supermarket un cărucior încărcat cu „mezeluri de post”, baxuri de margarină (d’aia cu omega, evident) şi bidoane de cola (că e păcat sa bei alcool in post). Toată această evlavioasă încărcătură este înghesuită în portbagajul SUV-ului si devorată săptămânal.

Despre margarina cu omega 69 am mai scris, nu vreau să vă mai plictisesc. Mezelurile din soia nu sunt deloc mai breze. Peste 90% din cantitatea de soia prelucrată în ţările est europene provine din plante modificate genetic. Ştiu că nu este genul de informaţie pe care să o primeşti cu zâmbetul pe buze, dar nu asta mi se pare cel mai grav. Ci faptul că există oameni dispuşi să ungă pe pâine o pastă de soia produsă în urmă cu 6 luni şi păstrată tot acest timp într-o cutie de metal, pe raftul unui supermarket. Faptul ca produsul are termen de garanţie un an şi aromă de „fois gras” cu măsline li se pare ceva mişto. Aceşti oameni sunt concetăţenii noştri, votează, fac copii şi au permis de conducere.

Practic, pentru îngrozitor de mulţi români, o masă de post în 2010 înseamnă să înece un amestec de soia, margarină si pâine albă într-un litru de băutură carbogazoasă gen cola.

Ce efect va avea combinaţia asta asupra unui sistem cardiovascular burduşit cu sarmale şi cârnaţi de-a lungul iernii, vom afla prin 2020, sau poate chiar mai devreme.
(www.dailycotcodac.ro)

Rugăminte pentru oamenii de știință !!!!

Nu-mi vine să cred că am ajuns să spun asta, dar rog oamenii de știință să nu mai caute, cel puțin pentru o perioadă, viață pe alte planete. Nu de alta dar au mari șanse să găsească și, în acest caz, ce fac sărmanii popi?
Am auzit azi un popă care se plângea de faptul că sunt din ce în ce mai puțini credincioși și e din ce în ce mai greu să fii om al bisericii în zilele astea. Nu am fost atent dacă sunt mai puțini credincioși în religia lui sau în general, dar faptul că sunt din ce în ce mai puțini e foarte grav. Au și popii ăștia rate la merțane, au rate la case, au copii cărora trebuie să le asigure o casă, o mașină, ceva conturi în bancă. Nu rămân pe drumuri dacă nu mai cotizează credincioșii?
Așa că, din suflet rog oamenii de știință să se liniștească un pic. Și așa lumea se deșteaptă pe zi ce trece, măcar cât mai sunt cățiva proști care pun botul la vrăjeala cu zeitățile și cotizează să o lase mai moale cu găsitul vieții pe alte planete.

De ce să nu facă și ei un pustiu de bine și să meargă un pic pe burtă măcar până trece criza să mănânce și popii o pâine? Nu vedeți că mai au un pic și cer drepturi de televizare la înmormântările VIP-urilor? Cum moare careva celebru, hop și televiziunile acolo. Cer păreri de la rude, de la cunoscuți, lumea vede slujba în direct la OTV, Antene sau Realitatea, ăia de la televiziune ar putea plăti drepturi de exclusivitate popilor sau cimitirului și apoi și-i recuperează din reclame. A dat colțul careva? Pac înmormântarea, pac bani la popă să facă o slujbă frumoasă de să plângă toate babele și apoi reclamă: “Firma Costel și tot neamul lui odihnit sau neodihnit vă oferă servicii funerare complete la cele mai mici prețuri! Sunați acum!”

Cum ar fi să apară acum un savant cu o poză și să spună că a descoperit viață pe altă planetă și că nu există nici o zeitate?
Ar muri sărmanii popi de foame și-i păcat de la Dumnezeu…
(dailycotcodac.ro)

Disperarea cumparatorului de tampoane

Tampoanele si prezervativele sunt articolele care ar trebui vandute pe internet si livrate in cutii maro pe care sa nu scrie nimic. Asta e parerea mea. Pentru ca, de fiecare data cand te duci sa cumperi tampoane sau prezervative, farmacista si restul femeilor de la coada te privesc altfel. O femeie care cumpara tampoane nu iese in evidenta. E normal sa cumpere pentru ca-i trebuie. Daca va cumpara prezervative va fi privita cu admiratie de celelalte membre ale sexului feminin. “Uite draga, isi satisface nevoile sexuale dar se si protejeaza!”. Daca tu, ca barbat, te duci sa cumperi prezervative, se uita toate babele scarbite la tine (normal, ma, femeile cumpara prezervative numai cand iubesc – n. Julius), aruncand flacari pe ochi si mormaind “Porcul! Sigur a prostit vreo inocenta si vrea sa i-o traga!”.

Dar, tinand cont ca atunci cand ai pe cineva la pat putin te intereseaza ce zic babele la menopauza, sa trecem la adevarata problema.
Sa zicem ca da necazul peste tine. Nu, nu pentru ca te-ai casatorit ci ca ti s-a imbolnavit nevasta si nu poate iesi din casa. Si, pentru ca un necaz nu vine niciodata singur, mai e si in blestemata aia de perioada a lunii.
“Iubi, nu cobori sa-mi iei un algocalmin?”, te intreaba cu o voce stinsa si cu ochi de pudel infometat.
“Cum sa nu draga, imediat cobor!”, sari si tu lasand treaba.
Te imbraci si, cand sa iesi pe usa, vine bomboana:
“Daca tot te duci, ia-mi si niste tampoane te rog, pentru ca mi s-au terminat…”

A cazut cerul pe tine. Ai sperat cat ai sperat, dar nu tot timpul te ajuta cineva de sus. Inima nu te lasa sa spui nu, asa ca ii zici un “Da, iti iau” cu jumatate de gura si pleci la farmacie.
Pe drum nu te poti gandi la altceva decat la tampoane. Speri sa dai de un farmacist care iti intelege necazul dar, cand ajungi, realizezi ca ti s-a terminat norocul. Farmacista are o mie de ani si, imediat ce intri in farmacie, in spatele tau apar 20 de femei care asteapta dupa tine la coada.
Ceri un algocalmin, iei si niste aspirina ca poate-ti trebuie, niste Fervex ca nu stii cand da raceala in tine, te mai uiti in spate si vezi ca tot in centrul atentiei esti, mai ceri si niste Faringosept pentru ca face bine la gat, algocalmin ai luat deja, ce naiba sa mai ceri? Iti iei inima in dinti si ceri si tampoane, ca ai lungit-o destul.

“Poftim?” casca ochii farmacista lui Ramses.
“O cutie cu tampoane va rog…” repeti cu jumatate de gura si remarci ca s-a facut instantaneu liniste.
Restul femeilor se uita la tine extrem de mirate de parca ar intreba “Dar tu de unde stii de tampoane? Parca trebuia sa fie un secret, cine ti-a dezvaluit acest secret? Atatea milenii am incercat sa-l pastram cu sfintenie, sa nu afle nenorocitii de barbati si acum una dintre noi s-a sifonat!”
Inghiti in sec si te intorci spre farmacista, cu speranta ca nu-ti va taia nimeni gatul pentru a pastra secretul ciclului doar in clubul femeilor.

“De care doriti?”, te intreaba scarbita farmacista, realizand ca tot chinul de a pastra secretul s-a dus pe apa sambetei.
“Trei la zece mii aveti?”, intrebi si tu la misto, incercand sa faci haz de necaz si sa mai eliberezi din tensiune.
Instant realizezi ca a fost o idee extrem de proasta pentru ca farmacista nu musca la vrajeala si pluseaza.
Si atunci afli ca exista tampoane interne si externe. Afli si ca unele sunt pe marimi, altele nu, sunt cu aripioare sau fara, sunt pentru chiloti tanga, unele transforma lichidul in gel, din unele curge din altele nu, unele fac lichidul verde altele il fac albastru… Si tu asculti dand din cap ca si cum ai intelege sau chiar te-ar interesa sau de parca ai fi vrut sa afli vreodata cum e cu tampoanele care transforma lichidul in gel. O lasi sa termine si ii repeti:

“Deci vreau trei la zece mii daca aveti!”
(www.dailycotcodac.ro)

A unsprezecea poruncă: Nu le mai amesteca

Duminică dimineaţă, after party, 7:15 am.

Execut o aterizare forţată din pat, dealtfel singura mişcare în măsură să mă convingă să părăsesc clocitoarea. Nu că aş fi avut vreo treabă, dar trebuia să găsesc urgent ceva care să-mi stingă focul din stomac. Aşa păţesc eu în fiecare duminică dimineaţă – din motive independente de mine, am o sete duminica dimineaţa de abia dacă mă pot abţine să nu beau direct din acvariu. Câteodată reuşesc.
În fiecare duminică dimineaţă ajung inevitabil la aceeaşi concluzie – cea mai bună băutură de pe Pământ nu este nici berea, nui nici vinul, nici vodca sau wh..s brandy şi în nici un caz diverse combinaţii dintre acestea. Cea mai bună băutură este apa minerală rece şi acidulată! O declaraţie pentru care aş fi capabil să ucid într-o conjunctură precum cea dintr-o duminică devreme, dar total lipsită de sens dacă m-ai întreba acelaşi lucru într-o sâmbătă seară, de exemplu.
M-am adunat de pe podea regretând că nu posed decât patru membre şi cu un ochi întredeschis am pornit în căutarea elixirului de Tuşnad sau Harghita, sau de pe alte meleaguri ai căror locuitori au impresia că dacă deţin, ce-i drept, cea mai bună apa din lume au şi dreptul la autonomie teritorială.

De bine ce ajung în sufragerie sună telefonul fix:
-Bună dimineaţă, zice o voce bătrână cu accent oltenesc.
-Bună dimineaţă, îl mint eu.
-Familia Tunaru?
-Nu domnule, greş… şi aud receptorul lovind furca. Cu plăcere, mint din nou închizând şi eu dar de la buton, pentru că eu am telefon mai şmecher decât oltenii.

Apa ioc! Scursei (sâc!) o sticlă care nu era nici plină, nici aburindă, aşa cum era în vis. Hai să încerc cu nişte Fanta, zic, şi…

ŢÎÎÎÎÎÎÎÎR, făcu din nou telefonul, la câţiva centimetri de urechea mea.
-Familia Tunaru?!
-Nu, vă rog să verificaţi numărul pe care l-aţi form… zbang!
Sucul “de portocale” are gust mai naşpa chiar şi decât apa de la peşti…
ŢÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎR!!!
-FAMILIA TUNARU?!?!?!
-NU! Ce număr aţi for…
-Domnule, nu mai ridica de acum încolo, dacă nu eşti Tunaru!!! Zdrang!

Mă duc până la frigider, de unde mă şi întorc rapid victorios, cu o sticlă de borş rece şi proaspăt în braţe, mă aşez pe fotoliu şi încep să răspund-închid, răspund-închid, poate s-o potoli nebunul. Sper doar ca măcar i-am făcut dimineaţă cel puţin la fel de frumoasă şi mă gândesc ce rău îmi pare că nu am caller Id, să-l sun şi eu înapoi în inima nopţii şi să-l întreb dacă l-a găsit până la urmă pe mortăciunea aia de Tunaru.
(www.dailycotcodac.ro)

am zis ca nu mai pun nimik funny dar nu ma pot abtine

Imi place sa fac poze cu telefonul mobil
Cum prind pe cineva pac, il trag in poza. Da’ asa artistic, ma pun intr-un genunchi, schimb unghiul de cateva ori, incadrez din diferite pozitii, sunt atent sa nu cada lumina aiurea, fac cateva probe, landscape, portret, wide, tele. Adica treaba ca lumea, sa iasa bine, nu asa precum toti amatorii.

Telefonul meu nu are camera. Dar asa imi place cum stau toti nemiscati cate 45 de secunde, in timp ce eu ma joc “snake”…

Si ca sa nu public numai chestii funny va propun un Weekend Cultural sau ma rog cateva chestii care nu sunt amuzante !

Si voi incepe cu cateva invatzaturi frumoase spun eu... :

"Prima oară or să te rabde, apoi or să râdă de tine, apoi vor lupta împotriva ta, apoi vei câştiga."

"Fericirea te face dulce, încercările te fac puternic, regretele te fac uman, eşecurile te fac umil, succesul te face să străluceşti, Dumnezeu te face sa continui."

"Trăieşte de parcă azi va fi ultima ta zi de viaţă. Învaţă de parcă ai trăi veşnic."

"Cei slabi nu pot niciodata sa ierte. Iertarea este atributul celor tari."

"Urăşte păcatul şi iubeşte pe păcătoşi."

"Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume."

"În focul iubirii şi fierul cel mai tare se înmoaie."

"Sunt şapte rele în lume: 1. cunoştinţă fără caracter; 2. bogăţie fără muncă; 3. plăcere fără conştiinţă; 4. negoţ fără moralitate; 5. ştiinţă fără omenie; 6. politică fără principii şi 7. închinare fără predare."

"Adevărata moralitate nu constă în a urma cărarea bătătorită, ci în a descoperi adevărata cale pentru noi înşine şi a o urma fără teamă."

"Nu este înţelept să fii sigur asupra propriei tale înţelepciuni. Este sănătos să ţi se aducă aminte că şi cel puternic poate slăbi, iar cel înţelept poate greşi."

"Ochi pentru ochi… şi lumea va deveni oarbă."

"Fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci."

"Iubirea nu cere nimic, ea oferă. Iubirea suferă, ei nu-i pare niciodată rău de nimic şi nu se răzbună."

"Nimeni nu poate lua demnitatea noastra, decat daca le-o dam noi."

"Nu e înţelept să fii sigur de înţelepciunea cuiva. Este bine să-ţi aminteşti că cel puternic s-ar putea să slăbească şi că cel înţelept să greşească."

Istoria umanitatii

1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Barbatul descopera pestera.

2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.

3. Copii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bata si pleaca la vanatoare.

4. De la atata carne, Copilul se imbolnaveste de scorbut si beri-beri. Femeia plange. Barbatul descopera agricultura.

5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, Barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina, etc.

6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte mancata de pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.

7. In pestera e curent si umezeala si din cauza asta copii racesc, fac pneumonie si mor. Femeia plange. Barbatul construieste mai intai un bordei apoi o casa din lemn si piatra.

8. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra si confectioneaza haine.

9. Hainele din piele precum si alea din blana put. Femeia plange. Barbatul descopera pe rand hainele din lana (care sunt aspre si zgarie - Femeia plange), hainele din in (care tot aspre sunt - Femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare si Femeia zambeste). Mai tarziu, Barbatul rezolva si problema mirosurilor emanate de pieile si blanurile mentionate mai sus.

10. Diverse treburi lipsite de importanta cum ar fi protectia turmelor de animale si starpirea potentialilor pradatori tin Barbatul departe de casa. Femeia plange. Barbatul domesticeste cainele si pisica.

11. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.

12. Femeia se plictiseste de atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal.incepe sa planga. Barbatul inventeaza roata, domesticeste calul si descopera barca pentru ca femeia e fragila si oboseste repede. In plus de asta nimeni n-ar vrea sa o auda iar plangand... peste ani...

n. Femeia simte nevoia de a "evada" din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii in strainatate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata. Capac peste toate, ca de obicei, Barbatul nu e acasa si oricum nici el n-ar intelege mare lucru. Femeia ar avea asaaaaa . un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca complimentele unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul trebuie sa fie sub control ¦ Pentru a nu stiu cata oara in istorie, Femeia incepe sa planga. Barbatul inventeaza blog-ul.


Morala: Cand femeile plang, umanitatea evolueaza.

Alta morala: Fara femei am fi trait si acum in copac.

raspuns catre directorul bancii

Stimate domn,

Am onoarea să vă confirm primirea scrisorii dumneavoastră din 12 septembrie prin care îmi cereţi, pentru a treia oară, returnarea banilor pe care vi-i datorez.

Aş vrea să ştiţi că eu nu contest această datorie şi am intenţia s-o plătesc cât mai curând posibil. Pe de altă parte, aş dori să vă informez că eu am numeroşi alţi creditori, la fel de onorabili ca dumneavoastră, cărora vreau să le înapoiez, de asemenea, sumele datorate.

Deoarece suma alocată de mine lunar rambursărilor este limitată, în fiecare lună desemnez prin tragere la sorţi unul dintre dumneavoastră căruia îi înapoiez banii.

Indrăznesc să sper, domnule, că numele dumneavoastră va ieşi cât mai curând.

Vă rog să acceptaţi, domnule, salutările mele împreună cu întreaga mea consideraţie.

P.S. Datorită faptului că ultima dumneavoastră scrisoare a fost redactată într-un limbaj agresiv şi violent, vă anunţ cu regret că nu veţi participa la următoarea tragere la sorţi.

Seminţoterapia salvează România !!!!

Doamna Dorina păstrează cu sfinţenie colecţia Jurnalului de sănătate în sufragerie, sub un mileu. Cel mai tare a marcat-o numărul cu articolul despre seminţoterapie, din care şi-a cumpărat două exemplare. Unul pentru colecţie şi unul pe care l-a lipit cu scoci pe oglinda liftului, lîngă poza lui Condurăţeanu.

Seminţoterapia este o ştiinţă prea complexă pentru a putea fi aprofundată de la parter la etajul patru. Zilele trecute, s-a blocat liftul la trei şi am reuşit să citesc tot articolul. Impresionant.

Deci sunt şase
Articolul începea profund şi direct: “Bolile sunt strîns legate de dezechilibrul celor şase energii, care controlează organele din corpul nostru.” Articole d’ăstea cu energii a mai citit d-na Dorina, da’ cu şase deodată, mai rar. “Şase-şase, poartă’n casă”, exact cum zice soţul dumneaei, cînd se-ncinge la o tablă. Nu vă impacientaţi, respiraţi adînc. Domnul seminţoterapeut ne explică în continuare, pe îndelete, cine sînt ălea şase energii care ne controlează la organe. Să le luăm pe rînd. “Energia vîntului (controlează ficatul, vezica biliară), energia căldurii (inima, intestinul subţire), arşiţa (sistemul neuro-vegetativ, creierul, măduva spinării), umiditatea (splina, pancreasul, stomacul), uscăciunea (plămînii, intestinul gros), frigul (rinichii, vezica urinară).

De floare, de dovleac şi de arşiţă
Dacă simţiţi cum v-a lovit o durere la energia arşiţei şi vreţi să abandonaţi articolul, faceţi o mare greşeală. De abia acum începe spectacolul. Pe scurt, seminţoterapeutul ne povesteşte cum decurge şedinţa de seminţoterapie. În doi timpi şi trei mişcări îşi dă seama la ce energii e dezechilibrat clientul şi se apucă să-l trateze. Adică, îi aplică seminţele adecvate în zona organului cu energia dezechilibrată. La paragraful următor s-a crucit chiar şi d-na Dorina, care, fiind în lift, nu trecea pe lîngă nici o biserică: “Pentru obţinerea unor rezultate bune, seminţele sunt alese după culoare, în concordanţă cu cu funcţiile celor şase energii. În cazul simptomelor proprii energiei vîntului, se aplică seminţe de culoare albă, în cazul căldurii– seminţe de culoare neagră, în cazul umidităţii – seminţe de culoare verde, în cazul uscăciunii – seminţe de culoare roşie, în cazul frigului – seminţe de culoare galbenă”.
Cu această ocazie, am înţeles de ce doamna de etnie romă de la metroul Crîngaşi, în loc să strige “am de floare şi de dovleac, băieţi!” şi-a schimbat repertoriul: “Am de vînt şi de arşiţă, băieţi!”.

Forma contează mult
Dacă seminţoterapeuţii clasici aleg seminţele după culoare, seminţoterapeuţii moderni, recurg la anumite artificii terapeutice.
“În caz că nu avem la îndemînă seminţe colorate corespunzător, se pot folosi seminţe care au forma organului-problemă: dacă apare o problemă la pancreas sunt recomandate seminţele de strugure, care au forma pancreasului; dacă cineva suferă de afecţiuni renale, se pot folosi boabele de fasole, care au forma rinchilor.”
Din păcate, seminţoterapeutul, un pudic, probabil, nu precizează ce seminţe pot fi recomandate în cazul durerii generale româneşti, durerea în p..ă. Doamna Dorina crede că de banană… Dar nu e sigură că banana are seminţe.
(www.dailycotcodac.ro)

De ce iubim femeile noi, heterosexualii (I)

Am ţinut să precizăm încă din titlu că în acest text ne vom referi strict la bărbaţii heterosexuali pentru că între aceştia şi bărbaţii gay există diferenţe semnificative în ce priveşte raporturile cu femeile. O diferenţă ar fi aceea că, spre deosebire de gay, bărbaţii heterosexuali fac sex cu femeile, dar nu aceasta este cea mai importantă diferenţă, ci aceea că pe ei nu îi apucă subit dragostea, sigur vor ei ceva. Să vedem ce.

Adevăratul motiv pentru care bărbaţii iubesc femeile este acela că, lăsaţi de capul lor, le este practic imposibil să-şi cumpere haine şi să se îmbrace singuri. Uitaţi-vă numai la gay cum se îmbracă: ei bine, dacă n-am iubi femeile şi nu am primi o mână de ajutor de la ele, cu siguranţă toţi am purta tricouri roz şi pantaloni vernil chiar şi la concertele Metallica (de altfel şi cei de la Metallica probabil ar purta ceva fuchsia cu sclipici).

Un bărbat obişnuit este lipsit chiar şi de cele mai vagi cunoştinţe despre cum se combină culorile hainelor. Practic, natura ne-a lăsat complet neajutoraţi în faţa imaginaţiei designerilor de haine. Asortarea unei cămăşi cu costumul, de pildă, este o operaţiune foarte complicată – se pare că nici măcar Rembrandt sau Monet nu reuşeau să arate decent fără ajutorul nevestelor. Gândiţi-vă numai la ce haine v-aţi cumpărat în perioadele când nu aveaţi o prietenă: sunteţi mândri de ele sau le-aţi ascuns într-un sac în lada de sub canapea, pentru ca monstruozităţile să nu mai vadă niciodată lumina zilei?

O altă problemă este călcatul. Ridicaţi mâna dreaptă ăia care aţi reuşit să vă călcaţi singuri o cămaşă. A, nu puteţi, normal, fiindcă au trebuit să v-o amputeze în urma arsurilor de gradul trei pe care le-aţi suferit. De altfel, se pare că singurul motiv pentru care bărbaţii au purtat vreme de sute de ani armuri este acela că aşa puteau evita scandalul cu “eu îţi spăl, îţi calc şi tu…”.

(continuarea mâine, acum trebuie să mai stăm şi cu prietenele noastre, nu toată ziua la calculator)
(www.dailycotcodac.ro)

Ai auzit de Duster ?????

Primul banc cu Dacia Duster:
Cică discutau doi nemţi. Unul zice: “ - Ai auzit de Duster?” “Da, zice celălalt. Românii ăştia ar face orice, numai să nu-şi repare şoselele.”
Bonus:

Care e culmea fidelitatii? La a treia nevasta sa ai aceeasi amanta :))

Stimaţi poliţişti, păziţi-vă gogosile !!!!!

Un depozit de marfă confiscată al poliţiei de frontieră Timiş a fost prădat la sfârşitul săptămânii trecute, autorii, rămaşi necunoscuţi până în acest moment, furând în principal ţigări şi parfumuri. Furtul din sediile poliţiei nu este ceva nou în România – acum doi ani, dintr-o secţie de poliţie din Bucureşti s-au furat banii de salarii.

Dincolo de imaginea proastă lăsată de poliţişti, furtul direct din sediile poliţiei poate avea efecte pozitive pentru noi, cetăţenii. În primul rând, e bine ca infractorii să nu dea în cap la oameni pe stradă şi să acţioneze în zone controlate şi supravegheate de poliţie, unde riscurile pentru cetăţean sunt minime. Aşa, poliţia are grijă ca nimeni să nu păţească ceva în timpul furtului.
Apoi, furând chiar din curtea poliţiei, hoţii ajută indirect la economisirea banilor publici. Astfel, poliţiştii nu vor mai fi nevoiţi să consume combustibil pentru a ajunge la locul infracţiunii, făcând o economie importantă la bugetul statului.

Pe de altă parte, mă gândesc că ar trebui totuşi mărite salariile poliţiştilor. După ce că înfruntă zilnic pericolul pe străzi, acum nu mai sunt în siguranţă nici în secţia de poliţie.
(www.dailycotcodac.ro)