A unsprezecea poruncă: Nu le mai amesteca

Duminică dimineaţă, after party, 7:15 am.

Execut o aterizare forţată din pat, dealtfel singura mişcare în măsură să mă convingă să părăsesc clocitoarea. Nu că aş fi avut vreo treabă, dar trebuia să găsesc urgent ceva care să-mi stingă focul din stomac. Aşa păţesc eu în fiecare duminică dimineaţă – din motive independente de mine, am o sete duminica dimineaţa de abia dacă mă pot abţine să nu beau direct din acvariu. Câteodată reuşesc.
În fiecare duminică dimineaţă ajung inevitabil la aceeaşi concluzie – cea mai bună băutură de pe Pământ nu este nici berea, nui nici vinul, nici vodca sau wh..s brandy şi în nici un caz diverse combinaţii dintre acestea. Cea mai bună băutură este apa minerală rece şi acidulată! O declaraţie pentru care aş fi capabil să ucid într-o conjunctură precum cea dintr-o duminică devreme, dar total lipsită de sens dacă m-ai întreba acelaşi lucru într-o sâmbătă seară, de exemplu.
M-am adunat de pe podea regretând că nu posed decât patru membre şi cu un ochi întredeschis am pornit în căutarea elixirului de Tuşnad sau Harghita, sau de pe alte meleaguri ai căror locuitori au impresia că dacă deţin, ce-i drept, cea mai bună apa din lume au şi dreptul la autonomie teritorială.

De bine ce ajung în sufragerie sună telefonul fix:
-Bună dimineaţă, zice o voce bătrână cu accent oltenesc.
-Bună dimineaţă, îl mint eu.
-Familia Tunaru?
-Nu domnule, greş… şi aud receptorul lovind furca. Cu plăcere, mint din nou închizând şi eu dar de la buton, pentru că eu am telefon mai şmecher decât oltenii.

Apa ioc! Scursei (sâc!) o sticlă care nu era nici plină, nici aburindă, aşa cum era în vis. Hai să încerc cu nişte Fanta, zic, şi…

ŢÎÎÎÎÎÎÎÎR, făcu din nou telefonul, la câţiva centimetri de urechea mea.
-Familia Tunaru?!
-Nu, vă rog să verificaţi numărul pe care l-aţi form… zbang!
Sucul “de portocale” are gust mai naşpa chiar şi decât apa de la peşti…
ŢÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎR!!!
-FAMILIA TUNARU?!?!?!
-NU! Ce număr aţi for…
-Domnule, nu mai ridica de acum încolo, dacă nu eşti Tunaru!!! Zdrang!

Mă duc până la frigider, de unde mă şi întorc rapid victorios, cu o sticlă de borş rece şi proaspăt în braţe, mă aşez pe fotoliu şi încep să răspund-închid, răspund-închid, poate s-o potoli nebunul. Sper doar ca măcar i-am făcut dimineaţă cel puţin la fel de frumoasă şi mă gândesc ce rău îmi pare că nu am caller Id, să-l sun şi eu înapoi în inima nopţii şi să-l întreb dacă l-a găsit până la urmă pe mortăciunea aia de Tunaru.
(www.dailycotcodac.ro)