O istorie a ospitalităţii româneşti (3)

Am văzut în primele două părţi ale mini-serialului nostru cum s-a manifestat tradiţionala ospitalitate românească de-a lungul veacurilor. Am mai putea adăuga şi alte exemple. Vlad Ţepeş le-a ţintuit turbanele în cap cu cuie membrilor corpului diplomatic otoman deoarece nu s-au descoperit în faţa lui – drept pentru care după aia nici taximetriştii n-au mai vrut să ia comenzi la el la palat, iar când suna Vodă după o pizza era minţit că nu se fac livrări la el în zonă, deşi Ţepeş vedea clar cum boierii se ascund prin cotloane ca să roadă la o focaccia. Chiar şi marele Ştefan, la Codrii Cosminului, i-a atacat pe polonezi deşi în principiu cam era aliat cu ei (am spus “cam aliat” pentru că – multe popoare au aflat între timp asta – românii au un mod propriu de a interpreta termenul de “aliat”).

Şi cel mai faimos rege al Suediei, Carol al XII-lea, a căutat să se bucure de faimoasa noastră ospitalitate după ce a eşuat în invadarea Rusiei (Carol nu prea se uita la Discovery se pare, că atunci imediat ar fi zis “bă, deci Hitler şi Napoleon n-au putut face chestia asta, ia să mă apuc eu de altceva, de pildă de bricolaj”). Deşi cea mai mare parte a cavaleriei lui Carol era formată din mercenari moldoveni (un fel de căpşunari, dar ceva mai paşnici, în sensul că nu te tăiau dacă-i rugai să-şi stingă ţigara sau să vorbească mai încet), domnitorul de la Iaşi tot s-a plâns la Înalta Poartă de călăreţii regelui suedez care îi strică lui bunătate de ţară cu obiceiurile lor urâte – alcoolism, violenţă, bătrâne violate şi alte asemenea practici care numai prin judeţele sărace din nord-estul Scandinaviei s-au mai văzut.

Ca o concluzie, putem să remarcăm faptul că inclusiv latinitatea noastră e o dovadă clară că nici cei mai jegoşi barbari nu şi-au dorit să se stabilească aici. Până la urmă, toţi au cedat în faţa ospitalităţii nostre: şi goţii, şi gepizii, până şi pecenegii. Despre ultimii putem spune că erau nişte oamenii cu standarde foarte joase, aveau nevoie doar de o piele de animal să se învelească şi de un codru de pâine, dar chiar şi ei au cedat în faţa ospitalităţii nostre şi au preferat să migreze la sud de Dunăre. E greu de imaginat ce au putut face ai noştri ca să-i facă până şi pe pecenegi să se simtă nedoriţi.

- sfârşit –
www.dailycotcodac.ro