Ospitalitatea românească are o tradiţie lungă şi se pare că această însuşire aleasă a popoarelor a fost semnalată pentru prima oară chiar pe meleagurile noastre. Vă amintiţi legenda lui Dromihete şi Lisimah? E una dintre cele mai frumoase şi mai credibile legende din istoria noastră – ce puteau să-şi spună geţii la vederea lui Lisimah, decât: “Băi, ăsta vine din străinătate, are bani, nu glumă! Ia să-i punem vesela aia bună, din aur, poate se simte şi ne pică şi nouă ceva”? Legenda se termină cu un soi de morală (noi nu suntem totuşi prea convinşi că strămoşii noştri posedau această lăudabilă înclinaţie către etică), dar e mai sigur că geţii s-au prins rapid că n-au ce stoarce de la Lisimah, i-au luat farfuriile de aur de sub nas şi l-au poftit afară, bodogănind în urma lui: “Nişte amărâţi, dacă o duceau aşa bine în Macedonia nu veneau ei în Tracia. Şi Lisimah ăla, la el în ţară e muritor de foame şi vine la noi să-şi dea aere de prinţ”.
Şi pe romani se ştie că i-am primit ospitalier. Se vede şi pe Columnă – de pildă, în scenele alea cu capete de romani înfipte în ţăruşi pe ziduriler cetăţilor dacice (vă daţi seama ce se bucurau romanii când vedeau aşa ceva: “Ia uite, Cassius, ăla nu-i capul lui văru-tu? Cred că i-a plăcut aici, fii atent ce rânjet are pe faţă”). De asemenea, un alt semn de ospitalitate e că romanii au plecat după doar un secol şi jumătate – la popoarele mai puţin primitoare au stat sute de ani şi le-au făcut apeducte, drumuri şi teatre. Se poate să fi vrut să ne construiască şi nouă câte ceva, dar să fi renunţat până la urmă din cauza dispariţiei misterioase a materialelor de pe şantier. Nu s-a dovedit niciodată, dar asta ar putea avea legătură cu un alt obicei al pământului, acela de a servi pe cineva când te roagă frumos: “Auzi, poţi să-mi faci şi mie rost de un car de ciment, că am şi eu de făcut o lucrare?”.
În stânga: împăratul Traian, privind cam cu scârbă la poporul pe care urma să-l cucerească.
În dreapta: rafinatele bibelouri dacice “Cap de roman înfipt în par”, pe care strămoşii noştri le ţineau în bibliotecă alături de superbele volume legate în piele. De regulă, chiar în pielea autorului.
În fine, în alte provincii, legionarii îşi luau soţii din rândul populaţiei indigene şi trăiau fericiţi cu ele până la adânci bătrâneţi. Se pare că în Dacia toate femeile acceptabile erau fiice de tarabostes în rezervă şi chiar şi pentru un legionar călit în lupte era prea mult să-l suporte pe tata socru: “Şi unde zici că ai făcut perioada? Pe Rin? Păi aia e armată, mă, băiatule? Să vezi tu dacă făceai la Bârlad şi aveai vreun sergent lipovean de-ăla al dracului, cum frecai veceul cu periuţa de dinţi…”. După care urma o poveste nesfârşită despre cum a făcut el armata la care de luptă, cum săreau gardul unităţii şi agăţau roxolane…
(Mâine: turcii, tătarii şi regele polonez Sobieski sunt primiţi cu ospitalitate. Turcii şi tătarii rămân îngroziţi de obiceiurile locuitorilor, iar regele Sobieski este confundat de moldoveni cu vărul Costel din Paşcani şi lăsat să sune la uşă până se plictiseşte).
www.dailycotcodac.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu