Alimentara comunistă: mic ghid turistic (2)

Vânzătoarele sunt un alt motiv pentru care merită să intraţi într-o alimentară comunistă. Ca regulă generală, sunt multe şi se plâng veşnic că nu-s suficiente şi abia prididesc cu munca, idealul fiind acela de a avea o vânzătoare la fiecare produs. De asemenea, au un sistem complex de bonuri cu care te plimbă de la un raion la altul şi în final la casă, sistem din care probabil că s-a inspirat Kafka atunci când a scris “Procesul” – doar că l-a simplificat puţin, ca să priceapă şi cititorii şi să nu-l acuze că scrie cărţi ciudate. Asta se mai întâmplă însă şi-n alimentarele capitaliste; ce le face speciale e conştiinţa decăderii lor pe scara socială, după epoca de glorie pe care au cunoscut-o în anii ’80, când îl recunoşteau ca fiind peste ele ierarhic doar pe Ceauşescu. Nici kaizerul Wilhelm, nici împăratul Carol de Habsburg, nici măcar Napoleon după detronare nu păreau să sufere atât de mult după puterea pierdută cum suferă o vânzătoare din alimentara.

Deşi alimentara comunistă e de regulă excesiv de mare – de obicei, invers proporţional cu numărul de produse dinăuntru -, are în spate şi un depozit cel puţin la fel de mare. Ştiinţa nu a descoperit încă la ce foloseşte acesta, deoarece dacă întrebaţi de un produs care nu se vede în galantar, vânzătoarele vă vor spune prompt: “Domnu’, nu avem decât ce se vede”. N-ar fi exclus ca în depozit să se găsească de fapt un spaţiu de relaxare cu jacuzzi şi fotolii Biedermier; nu putem însă şti, deoarece pe uşa lui scrie clar “Accesul interzis persoanelor neautorizate” (şi nu e clar de unde s-ar putea obţine autorizaţia care să-ţi permită accesul).

Nu am ajuns până acum la produsele din galantar fiindcă nimeni nu pare a le considera ceva esenţial. Pâinea e întotdeauna “de azi-noapte” (se pare că fabricile de pâine ţin special nişte oameni la lucru noaptea ca să facă pâine veche cu care să aprovizioneze alimentarele comuniste), brânza şi săpunul sunt perfect interşanjabile şi întotdeauna există şi un vas de plastic cu “smântână vărsată” (care seamănă destul de mult cu smântâna normală, doar că, din fericire, e mai subţire şi curge, astfel că nu conservă urmele degetelor pe care vânzătoarele le vâră în castron să guste – nu ştiu de ce v-aţi închipuit, atunci când v-au asigurat că e bună, că există o altă metodă prin care să fi aflat asta). Invariabil există şi nişte borcane mari cu bomboane, al căror aspect apetisant sugerează că au fost supte puţin, apoi puse la loc, şi “biscuiţi populari” – antropologii nu pot spune precis despre ce popor e vorba în denumirea lor, dar date fiind standardele sale culinare, cu siguranţă unul care în restul timpului mănâncă pământ şi rădăcini mucegăite. Cei mai interesanţi sunt crenvurştii, a căror culoare te convinge că istoricii de artă n-au căutat unde trebuia secretul albastrului de Voroneţ. Dacă ar avea cineva curajul să-i încerce, e destul de sigur că ar căpăta puteri supraomeneşti sau ar descoperi leacul cancerului; păi lui Fleming i-a trebuit doar o felie de pâine mucegăită pentru a descoperi penicilina, nici nu ne putem imagina ce minuni se ascund într-un crenvurşti bleu.

(urmează: despre frigidere)
www.dailycotcodac.ro